Am vorbit zilele trecute despre copiii din blocul în care am crescut, iar asta m-a făcut să mă gândesc în primul rând la tine, să îmi amintesc cât de mult te-am  iubit, cât de mult sufăr de dorul tău. Am aţipit câteva clipe într-o după-amiază şi am visat-o pe Violeta, care te rugase să veniţi împreună la mine, să ne revedem şi să stăm la poveşti, ca altădată.

Eraţi în faţa blocului şi eu ţipam prin casă de fericire, văzându-vă. Nu îmi trecea prin cap să vă chem în casă, din cauza surprizei. Nu îmi găseam haine să mă îmbrac, nu reuşeam să îmi găsesc papucii, eram atât de emoţionată încât am ieşit desculţă şi vă îmbrăţişam cu putere, râzând şi plângând în acelaşi timp. Aş fi vrut să nu vă mai dau drumul, să vă păstrez lângă mine pentru totdeauna. Aşa m-am trezit, cu lacrimi pe obraz şi mi-am dat seama că nu se va mai întâmpla niciodată, că visul meu nu se va materializa, că prietenia noastră chiar s-a sfârşit. Până în acea clipă tot mai aveam speranţe, tot mă mai amăgeam, tot nu acceptam ideea că dai cu piciorul unei prietenii de o viaţă.

Am petrecut atâtea momente frumoase împreună, am trecut prin atâtea întâmplări care ne-au schimbat cursul vieţii, mereu împreună. De când aveam câţiva anişori şi am încercat să mă împrietenesc cu tine, care erai atât de frumoasă, de mândră şi distantă cu cei pe care nu îi cunoşteai bine, până în această zi de luni, când m-am hotărât să îmi descarc sufletul în public, mereu ai fost prietena mea iubită, fata pentru care am dat deoparte familia, prietenii, tot ce alţii consideră a fi de preţ în viaţă.

Şi ce dacă ne-am mai şi certat? Eu am trecut cu uşurinţă peste toate neînţelegerile dintre noi, pentru că te iubeam cu adevărat. În ziua în care am vorbit cu Ana, fetiţa ta, pe care mereu am iubit-o ca şi pe copilul meu, am plâns cu lacrimi amare, m-am întrebat cum de soarele mai răsare, cum de pământul se mai învârte, dacă tu nu vrei să mai vorbeşti cu mine. În acea zi, după ce am plâns ore în şir, am înţeles că nu m-ai iubit niciodată cu adevărat, că am fost pentru tine una din multele tale prietene, că nu ai simţit niciodată pentru mine ceea ce simt eu pentru tine.

De ce îţi mai scriu, ştiind că oricum nu vei citi, pentru că habar nu ai de blogul meu? De ce mai scriu, ştiind că nu îţi pasă? De ce mai scriu, când tu eşti atât de departe de sufletul meu(şi nu mă refer aici la distanţa în kilometri) ?

Îţi scriu pentru că am nevoie să mă descarc, am nevoie să scap de obsesia care ai devenit, am nevoie să merg mai departe, fără să mai retrăiesc momente din trecut, fără să mai sper la prietenia ta în viitor.

Tu, care ai gustat cupa suferinţei până la fund, chiar nu vezi câtă jale se ascunde sub cuvintele mele? Chiar nu simţi nimic ştiind că prietenia noastră s-a destrămat? Chiar crezi că tăcerea este cea mai bună soluţie pentru rezolvarea unei probleme? Chiar nu ştii cât de mult te iubesc? Chiar nu îţi pasă de durerea din inima mea?

Învaţa-mă cum să trec peste această durere sufletească, cum să scap de această tortură, cum să fac să te uit, să uit zecile de ani în care te-am crezut cea mai bună prietenă a mea. Îţi aminteşti când îmi repetai că sunt prea proastă sufleteşte pentru lumea asta rea în care trăim? Când te mirai că reuşesc să supravieţuiesc fiind atât de bună şi dezinteresată de orice este material?

Spune-mi, cum ai făcut tu să uiţi de tot ce ne-a legat atâta amar de vreme?