Am vorbit zilele trecute despre copiii din blocul în care am crescut, iar asta m-a făcut să mă gândesc în primul rând la tine, să îmi amintesc cât de mult te-am iubit, cât de mult sufăr de dorul tău. Am aţipit câteva clipe într-o după-amiază şi am visat-o pe Violeta, care te rugase să veniţi împreună la mine, să ne revedem şi să stăm la poveşti, ca altădată.
Eraţi în faţa blocului şi eu ţipam prin casă de fericire, văzându-vă. Nu îmi trecea prin cap să vă chem în casă, din cauza surprizei. Nu îmi găseam haine să mă îmbrac, nu reuşeam să îmi găsesc papucii, eram atât de emoţionată încât am ieşit desculţă şi vă îmbrăţişam cu putere, râzând şi plângând în acelaşi timp. Aş fi vrut să nu vă mai dau drumul, să vă păstrez lângă mine pentru totdeauna. Aşa m-am trezit, cu lacrimi pe obraz şi mi-am dat seama că nu se va mai întâmpla niciodată, că visul meu nu se va materializa, că prietenia noastră chiar s-a sfârşit. Până în acea clipă tot mai aveam speranţe, tot mă mai amăgeam, tot nu acceptam ideea că dai cu piciorul unei prietenii de o viaţă.
Am petrecut atâtea momente frumoase împreună, am trecut prin atâtea întâmplări care ne-au schimbat cursul vieţii, mereu împreună. De când aveam câţiva anişori şi am încercat să mă împrietenesc cu tine, care erai atât de frumoasă, de mândră şi distantă cu cei pe care nu îi cunoşteai bine, până în această zi de luni, când m-am hotărât să îmi descarc sufletul în public, mereu ai fost prietena mea iubită, fata pentru care am dat deoparte familia, prietenii, tot ce alţii consideră a fi de preţ în viaţă.
Şi ce dacă ne-am mai şi certat? Eu am trecut cu uşurinţă peste toate neînţelegerile dintre noi, pentru că te iubeam cu adevărat. În ziua în care am vorbit cu Ana, fetiţa ta, pe care mereu am iubit-o ca şi pe copilul meu, am plâns cu lacrimi amare, m-am întrebat cum de soarele mai răsare, cum de pământul se mai învârte, dacă tu nu vrei să mai vorbeşti cu mine. În acea zi, după ce am plâns ore în şir, am înţeles că nu m-ai iubit niciodată cu adevărat, că am fost pentru tine una din multele tale prietene, că nu ai simţit niciodată pentru mine ceea ce simt eu pentru tine.
De ce îţi mai scriu, ştiind că oricum nu vei citi, pentru că habar nu ai de blogul meu? De ce mai scriu, ştiind că nu îţi pasă? De ce mai scriu, când tu eşti atât de departe de sufletul meu(şi nu mă refer aici la distanţa în kilometri) ?
Îţi scriu pentru că am nevoie să mă descarc, am nevoie să scap de obsesia care ai devenit, am nevoie să merg mai departe, fără să mai retrăiesc momente din trecut, fără să mai sper la prietenia ta în viitor.
Tu, care ai gustat cupa suferinţei până la fund, chiar nu vezi câtă jale se ascunde sub cuvintele mele? Chiar nu simţi nimic ştiind că prietenia noastră s-a destrămat? Chiar crezi că tăcerea este cea mai bună soluţie pentru rezolvarea unei probleme? Chiar nu ştii cât de mult te iubesc? Chiar nu îţi pasă de durerea din inima mea?
Învaţa-mă cum să trec peste această durere sufletească, cum să scap de această tortură, cum să fac să te uit, să uit zecile de ani în care te-am crezut cea mai bună prietenă a mea. Îţi aminteşti când îmi repetai că sunt prea proastă sufleteşte pentru lumea asta rea în care trăim? Când te mirai că reuşesc să supravieţuiesc fiind atât de bună şi dezinteresată de orice este material?
Spune-mi, cum ai făcut tu să uiţi de tot ce ne-a legat atâta amar de vreme?
In decursul anilor am adunat si eu bagaje inutile pe care le purtam în spate. Asta pana într-o zi cand la o criza de nervi sotul meu ma zgaltait la relitate spunand “Lasa naibi rucsacul acela din spate, pune-l în drum sa îl mai care si altii si respira usurata!”.
Asa ca draga Vienela, acelasi lucru ti-l spun eu acum, lasa bagajele si rucsacele cu întrebari, remuscari sau mai stiu eu ce, pune-le pe drum si uita-le! O zi frumoasa si o saptamana bogata!
Asa imi spune si sotul meu, cand ma vede trista din cauza asta. Usor de zis, greu de facut.
O zi buna si tie, Minnie!
VIENELA!!!! Hei! Pui prea mult suflet intr-o relatie de prietenie si asta nu-ti face bine deloc…
Pai nu asta inseamna prietenie? Vad si eu ca nu imi face bine, mai ales ca eu am investit mult in prietenia noastra, am crezut ca va fi vesnica, i-am oferit inima pe tava, sa faca ce vrea cu ea. :((
Foarte intelept ai zis-o,Minnie! (sau sotul tau). Asa ar fi intelept sa facem ,atunci cand ne apuca nostalgia,intrebarile si ce ne-o mai apuca dupa vremurile trecute.O sa-mi insusesc si eu ideea asta si am s-o bag bine in cap.La urma urmei,si rucsacul ala trebuie sa aiba loc de alte experiente, noi si proaspete :)
Mihai al meu ma cearta rau cand ma vede asa, se enerveaza… Dar trecutul este o parte din noi, pe care nu o putem schimba. Putem doar sa ne detasam de ea, cu rabdare si multa putere. O perioada mi-am vazut de viata mea, dar m-a dat peste cap faptul ca acum putin timp m-a cautat fetita ei(care nu mai este chiar mica, are 20 de ani).
Pai eu unul as mai da o tura. Contacteaz-o pe doamna. Trimite-i scrisori. Mailuri. Poate cine stie, aflii ca gandeste la fel.
Am vorbit cu fetita ei acum doua saptamani, imi spunea ca “mami’ este ocupata si nu vrea sa vorbeasca. Dar m-a intrebat cate in luna si in stele, o interesa tot ce am mai facut, ceea ce nu ii sta in obicei. M-am gandit ca a fost pusa de prietena mea si am sperat ca va da un semn, ceva. Dar m-am inselat. :((
Cum a spus si Probiu, pui prea mult suflet pentru niste persoane care nu merita asta, nu te mai implica asa tare in relatiile de prietenie ca in cele mai multe cazuri nu merita …
O cunosc si suntem prietene de cand eram la gradinita. De 36-37 de ani. Este o viata de om si greu dai cu piciorul atator amintiri. Am mancat impreuna, am dormit impreuna, am iesit la plimbare cu baietii impreuna, tot ce am facut, am facut impreuna, fetita ei a stat la mine o jumatate de an, eu am ajuns in Italia datorita ei…
Mi-am luat si eu palme de-astea, nu de la prietena ci de la sora, care mi-a infipt in spate cel mai dureros cutit, fara sa clipeasca.Drept pentru care i-am comunicat ca eu nu mai exist pentru ea si nici ea pentru mine, am ingropat-o definitiv, de vreo 5 ani nu ma mai intereseaza si asa e cel mai bine. Fa la fel, ingroapa recutul si pe cei ce te-au ranit.O sa fii mai fericita, mai deschisa spre prieteni adevarati.Crezi ca ea sufera dupa tine? ma indoiesc…
Despre sora mea nu vreau sa vorbesc, pentru ca imi citeste blogul si avem deja o relatie tensionata. Daca as putea si eu sa ingrop trecutul, cu toate dezamagirile venite de la familie si unii prieteni…
Daca suferea, probabil apuca mana pe care i-am intins-o. :((
Vienela, draga mea, eu te inteleg perfect. Stiu ce inseamna sa pierzi o persoana, o relatie in care ai investit enorm. E extrem de frustrant si suferinta e infricosatoare. Iata ca sunt momente din astea in care mi-e clar de ce suntem pe aceeasi lungime de unda adeseori, desi multora s-ar putea sa le parem a fi doua persoane complet opuse ca structura sufleteasca.
Eu astept trecerea timpului…nu cred sa ajute altceva.
Stiu ca ma intelegi, stiu ca tie ti-a fost probabil chiar mai greu decat imi este mie, dar sper ca timpul sa ne vindece ranile, sa putem merge mai departe linistite.
Oamenii vin si se duc la fel de usor. Nu te agata de nimeni.
Nu cred ca as putea trai fara sa investesc sentimente in prietenii. Probabil sunt de moda veche, pentru mine prietenia inca mai inseamna ceva.
O prietenie este frumoasa doar atunci cand ai pe cineva care sa merite, in rest doar praf in vant. Cred ca toti am gustat din acest necaz si nimanui nu i-a placut, insa viata merge inainte, cu buni, cu rai, ne intareste si cumva reuseste in final sa cearna pentru noi ce meritam cu adevarat, iar restul se spala … ca dupa ploaie.
Uimitor este ca a meritat mai mult de 30 de ani, am fost mai apropiate decat pot fi doua surori, ne-am cunoscut fiecare gest, fiecare gand, fiecare suferinta. Si dintr-o data s-a rupt ceva.
Daca tu ai inima impacata ca ai facut tot ce ai putut pentru a reinvia prietenia,atunci te poti linisti.Daca a fost acum mult timp,cum zice si Vlad,incearca sa o contactezi.Eu am avut o perioada de vreo 18 ani de nemaivorbit cu prietena mea cea mai buna,colege din scoala am fost,ne-a despartit viata,ne-am scris,intr-o zi a incetat sa mai ,desi eu i-am reprosat asta in scrisori, nu mi-a raspuns,si au trecut ani multi de tot,pana i-am intalnit parintii din intamplare,cand ne-am nimerit in tara si eu si ei,pura coincidenta sau asa a fost sa fie,pentru ca am reintrat in contact,si mi-a botezat-o pe una din fete,a venit din SUA dupa 1o ani pentru asta. Mai incearca,daca crezi sa merita,daca crezi ca poate s-a schimbat si ea.Cine stie?
Nu mai vorbim de trei ani, nici acum nu stiu de ce, nu imi pot explica ce are. Am trecut peste prima perioada, dar acum a racait fetita ei in rana care abia facuse coaja. :((
Poate ca la tine a fost altceva, poate s-a mutat si nu a mai primit scrisorile tale… Dar prietena mea sigur a primit mailurile pe care i le-am trimis. Ma tot intreb daca nu s-a schimbat si eu ma agat de cea pe care o stiam si care poate nu mai exista decat in amintirea mea.
O confesiune publica e un semn perfect al prieteniei pe care i-o porti. Cand va fi sa vina o vei primi ca si cum ieri v-ati despartit. Uneori ni se intampla ca noi sa fim pritenul cuiva care, la randul lui, ne este prieten numai cu numele, sau prieten de conjunctura. Bucura-te ca ii esti prietena, ca ai cunoscut o astfel de prietenie si doreste-i, in continuare, Bine – trebuie sa fie bucuria care sa iti alunge umbra tristetii care te invaluie cand iti amintesti.
(e posibil ca ea sa stie ca ai blog – poate ca mai aveti cunostinte comune)
Probabil ca ceea ce a deranjat-o este un fleac si – poate (ceea ce ar fi tragic) o fi vreo barfa. Pentru ca sunt oameni gelosi pe asemenea prietenii si fac tot ce pot sa le distruga. Poate ca asa ceva s-a intamplat: cineva i-a spus un neadevar si ea nu s-a deranjat sa “verifice”, sa te confrunte, eventual.
Chiar daca nu raspunde la mail stie ca esti cu gandul la ea. Poate ca tacerea ta o va face sa faca ea urmatorul pas. Dar, asa cum chiar si tu te gandesti, poate ca s-a schimbat ea… Sau, poate, nu s-a schimbat ci asa era. Poate ca a avut vreun esec si nu vrea sa stii si tu – pentru ca, probabil, orgoliul ei e mai important decat prietenia.
Orice ar fi cred ca linistea – sa zic asa – o vei gasi in momentul cand vei schimba cu ea cateva cuvinte. Cand o mai intalnesti pe fiica ei… “interogheaz-o” tu :)
Iti doresc sa regasesti aceasta prietenie sau macar sa afli un motiv pentru care ea s-a despartit de tine.
Zile fericite!