Am revenit cu forţe proaspete! Mai trebuie doar să beau o cafea, pentru că sunt ameţită de bucuria de a fi trecut toate probele de până acum din concursul Kadiei şi de aerul curat de munte.  Mi s-au întipărit pe retină norii pufoşi care înconjuraseră Crucea de pe Caraiman şi culorile vii ale cubului rubik pe care l-am cumpărat din Sinaia (abia acasă a descoperit Ionuţ că nu avea culorile în ordinea clasică- deci nu cumpăraţi cuburi Rubik de la tarabele din Sinaia). Memoria îmi este plină de mici detalii din locurile prin care am colindat.

Fără să fi avut în plan aşa ceva, ieri ne-am culturalizat pe meleaguri montane. Primul popas l-am făcut la mănăstirea Caraiman, unde nu călcasem niciodată. Nu m-am dus în “calitate” de ortodox, ci doar mânată de curiozitatea de a vedea ce îi îndeamnă pe oameni să urce atâtea trepte. Nu mi-aş fi închipuit că îmi va plăcea atât de mult la mănăstire! Gazon peste tot, ca în curtile oamenilor cu bani mulţi, o mini-grădină zoologică, unde poneii erau atracţia, alături de păuni- cu cozi cam jumulite, porumbei şi iepuri. În curte lume multă, copii şi o atmosferă caldă, de parcă toţi s-ar fi cunoscut între ei.

În mijlocul curţii trona o fântână arteziană din piatră, semănând cu un iaz mic, în care peştisori portocalii şi roşii stăteau cuminţi, la adăpostul dat de umbra podeţului de lemn ce împărţea iazul în două. Am o bănuială cum că erau de plastic, ca şi răţuştele care pluteau împinse de vânt, dar trecem peste. Ceea ce m-a uimit au fost banii pe care lumea îi arunca în apă. Micuţul iaz mi-a amintit de Fontana di Trevi a italienilor. Am intrat curioasă în biserică. Mi s-a părut înghesuită, dar curată şi primitoare. Probabil era în renovare, pentru că sub cupolă era o schelă şi pereţii erau văruiţi în alb, fără picturi. M-a păcălit fântâna din curte. Când m-am apropiat, am văzut că nu era decât o împrejmuire de lemn, unde lumea arunca bani.  Mă voi întoarce acolo de câte ori voi mai ajunge în Buşteni.

Am coborât la mănăstirea din Sinaia, acolo unde Mihai se opreşte întotdeauna pentru o clipă. De această dată, am studiat cu atenţie împrejurimile şi interiorul bisericii în care nu intrasem niciodată. Curtea este mai mică decât cea a mănăstirii Caraiman, mai simplă, mai austeră. Însă cişmeaua oferă trecătorilor o apă dulce şi rece… Din nou, în faţa ochilor mi-au apărut mormanele de bani aruncaţi în apă, făcându-mă să mă întreb cum procedau când banii nu erau de plastic.

Biserica m-a dezamăgit… Candelabrele uriaşe aveau becurile stinse, cu toate că în lăcaşul sfânt încă mai erau persoane care îşi căutau liniştea la lumina a trei lumânări şi două vitralii înguste. Poate unii vor spune că sunt răutăcioasă, dar picturile de pe pereţi mi s-au părut afumate, neclare, lipsite de strălucire. Mănăstirea Sinaia nu mi-a adus linişte sufletească, ci încordare, din cauza cerşetorilor care se ţineau scai de cei care intrau în curte. Voi mai trece pe acolo doar pentru a bea apă.

Mâine vă voi povesti despre castele…