Sunt oameni care susţin că toţi avem un colţ de suflet pe care îl ţinem ascuns privirilor iscoditoare, un colţ doar al nostru, unde nu permitem nimănui să intre. Poate că descătuşându-ne am scăpa de obsesii, de temeri, de secrete bine ascunse. Sau poate că nu am face altceva decât să le dăm celorlalţi arme cu care să ne rănească adânc, în locul cel mai sensibil.

Citind Cuibul de vipere, de Francois Mauriac, m-am întrebat de câteva ori dacă în mintea mea, în adâncul fiinţei mele, ascund ceva ce nu trebuie să afle nimeni, un secret care m-ar face vulnerabilă sau care mă macină din interior.
elefant.ro

Nu găsesc nimic atât de important încât să nu poată fi povestit. Normal că unele lucruri le vorbesc doar cu familia mea, altele îmi permit să le povestesc şi prietenilor, multe din gândurile fugare, nu prea importante, le strecor şi pe blog, dar atât.

Să fie ăsta avantajul oamenilor simpli, care îşi pun toată viaţa pe tapet? Să fie un privilegiu faptul că nu am dorinţe înăbuşite în adâncul inimii?

Eroul lui Mauriac scria pe patul de moarte despre cuibul de vipere din inima lui, despre durerile unui om care nu a cunoscut dragostea în toata plinătatea ei, despre pasiunea bolnavă pentru bani, pe care o moştenise de la mama lui, singura fiinţă care îl iubise cu adevărat.

Îşi făcea bilanţul vieţii în scrisoarea adresată soţiei, care îl dezamăgise încă din prima perioadă a căsătoriei, aducându-l în stare să o urască, din pricina unei vorbe aparent inofensive, spusă într-o noapte, în intimitatea patului conjugal.

Îşi povestea întâi în scrisoare, apoi sub formă de jurnal, visurile de răzbunare avute de-a lungul vieţii, dorinţa de a-şi râde la final de propria familie, care nu-l iubise niciodată, care se ferise mereu de el şi care acum îi pândea moartea, pentru a se înfrupta din averea pe care el o adunase cu grijă, obsesiv.

Bătrânul înţelege într-un final că nu familia a fost cuib de vipere, ci însăşi inima lui otrăvită de ură si obsedată de bani. Îşi doreşte să aibă parte măcar de înţelegerea soţiei şi a copiilor, dacă nu de iubirea lor.

Această destăinuire a celor mai intime gânduri, întinsă pe mai mult de 150 de pagini, m-a determinat să mă întreb şi să vă întreb: Câţi oameni sunt mistuiţi de pasiuni pe care le ascund cu grijă, de dorinţe neîmplinite, care le macină nervii, de ură devastatoare? Există aşa ceva în realitate?