Cuibul de vipere, de Francois Mauriac
Cuibul de vipere, de Francois Mauriac. Sunt oameni care susţin că toţi avem un colţ de suflet pe care îl ţinem ascuns privirilor iscoditoare, un colţ doar al nostru, unde nu permitem nimănui să intre. Poate că descătuşându-ne am scăpa de obsesii, de temeri, de secrete bine ascunse. Sau poate că nu am face altceva decât să le dăm celorlalţi arme cu care să ne rănească adânc, în locul cel mai sensibil.
Citind Cuibul de vipere, de Francois Mauriac (recenzie audio a cărții), m-am întrebat de câteva ori dacă în mintea mea, în adâncul fiinţei mele, ascund ceva ce nu trebuie să afle nimeni, un secret care m-ar face vulnerabilă sau care mă macină din interior.
Nu găsesc nimic atât de important încât să nu poată fi povestit. Normal că unele lucruri le vorbesc doar cu familia mea, altele îmi permit să le povestesc şi prietenilor. Multe din gândurile fugare, nu prea importante, le strecor şi pe blog, dar atât.
Să fie ăsta avantajul oamenilor simpli, care îşi pun toată viaţa pe tapet? Să fie un privilegiu faptul că nu am dorinţe înăbuşite în adâncul inimii?
Eroul lui Francois Mauriac scria pe patul de moarte despre cuibul de vipere din inima lui, despre durerile unui om care nu a cunoscut dragostea în toata plinătatea ei
Povestea despre pasiunea bolnavă pentru bani, pe care o moştenise de la mama lui, singura fiinţă care îl iubise cu adevărat.
Îşi făcea bilanţul vieţii în scrisoarea adresată soţiei, cea care îl dezamăgise încă din prima perioadă a căsătoriei, aducându-l în stare să o urască din pricina unei vorbe aparent inofensive, spusă într-o noapte, în intimitatea patului conjugal.
Îşi povestea întâi în scrisoare, apoi sub formă de jurnal, visurile de răzbunare avute de-a lungul vieţii, dorinţa de a-şi râde la final de propria familie, care nu-l iubise niciodată, care se ferise mereu de el şi care acum îi pândea moartea, pentru a se înfrupta din averea pe care el o adunase cu grijă, obsesiv.
Bătrânul înţelege într-un final că nu familia a fost cuib de vipere, ci însăşi inima lui otrăvită de ură si obsedată de bani. Îşi doreşte să aibă parte măcar de înţelegerea soţiei şi a copiilor, dacă nu de iubirea lor.
Această destăinuire a celor mai intime gânduri, întinsă pe mai mult de 150 de pagini, m-a determinat să mă întreb şi să vă întreb: Câţi oameni sunt mistuiţi de pasiuni pe care le ascund cu grijă, de dorinţe neîmplinite, care le macină nervii, de ură devastatoare? Există aşa ceva în realitate?
S-ar putea să te intereseze și alte recenzii de carte:
I put a spell on you, carte de Allex Trușcă
Kamceatka, de Marcelo Figueras
Pe ape și mai tulburi, de Tim Powers
Istoria romanțată a unui safari
Din păcate, observ cu stupoare că nicăieri pe internet cartea Cuibul de vipere, de Francois Mauriac, nu este disponibilă.
Da, exista. Nu neaparat oameni rai sau manipulatori, cum spunea Dana mai sus, ci si oameni care poarta cu ei o mare durere sau un mare regret, pe care le nu le impartasesc nimanui, dar ii macina in interior.
Da, exista. Am cunoscut si eu cativa in viata de toate zilele. O data sau de doua ori si-au dat arama pe fata, in rest se pricepeau sa-si ascunda bine otravurile din ganduri si suflet. Buni actori, excelenti manipulatori.
Dacă am avea înţelepciunea să iertăm, să scăpăm de veninul din suflet ar exista numai fericire pe pământ. Ori aşa ceva este exclus.
Ura si razbunarea nu vor face niciodata un om fericit. Poate unii cred ca e bine sa tii la veninul din inima, uneori te intareste … gresit. Eu cred ca e mai bine sa iertam. Poate nu pe moment, dar in timp e mai bine sa uiti si sa treci peste.
As spune ca toti …
De la cersetorul de la colt de strada pana la Bill Gates, fiecare dintre noi avem astfel de ganduri si pasiuni ascunse, care din perspectiva perceptiei noastre asupra lucrurilor din jur, sunt de o importanta si o gravitate uriase.
Exista oameni cu durere inchisa in ei, dar eu nu sunt asa..Eu scuip tot…
Nu stiu ce sa zic, ma crezi? Teoretic spun multe despre mine, insa uneori ies la iveala dureri si frustrari pe care le credeam de mult trecute prin prisma vorbelor, discutiilor, timpului.
Cred ca am multe vipere in mine, chiar daca aparent incerc sa le alung pe toate.
Desigur ca exista! Frustrare, regretul, mania… sunt tot un fel de vipere! Sau nu?
si eu as zice ca toti avem, cum a afirmat cineva mai sus. important e cum le gestionam si cat lasam trecutul sa ne influenteze viata actuala.
Suntem fiinte ciudate ale naturii unde mintea e cea mai mare avere pe care o avem.
In micul nostru univers adunam nestemate curate si murdare. Friica de a nu le inegri pe toate ne facem sa adunam in coltul sufletului nostru negura lor.
Toti avem micile fustrari si tulburari care sunt ca micii diavoli cu care ne luptam sa nu ii lasam sa ne domine. Ce te faci cand ei te domina?
Ajungi sa disperi si sa fii condus de tot ce e mai rau ca apoi sa te trezesti si sa lupti din nou. Asa cum suntem trebuie sa ne acceptam si partea asta din constiinta noastra, oricat de invincibili ne credem.
Foarte frumos articol, imi place foarte mult!
Ideea ca ura poate face parte din insusi adancurile sufletului unui om, am descoperit chiar recent, (datorita autoeducatiei continue la care ma obliga cititul blogurilor in lb romana in ultima vreme), este chiar mai veche, fiind prezentata in maniera precursor psihanalitica chiar in Noul Testament, cu mecanismul patofiziologic propus fiind descris de insusi inteleptul grec antic Aristotel in anii 300 inainte de Christos, preluat si propagat ulterior in maniera util social educativa de sf Thomas Aquinas. Desigur povestea scrisa in 1932 de dl Francois Mauriac, un om probabil destul de educat la Universitatea din Bordeaux + ulterior la scoala de elita Chartres din cadrul Universitatii de la Paris, (in afara de ca a fost membru confirmat al Academiei Franceze, plus laureat al premiul Nobel pt Literatura, deoarece se stie ca aceste acolade sunt oarecum uneori pe baze politice nu numai pe merit), nu avea decat cum sa releveze aceste idei, super-intarite si de curentul istoric de critica literara mai recent modern re-introdus si de catre dl Carl Jung pe la inc sec XX. Desigur, trebuie sa dau disclaimer ca nu am luat in seama pt prezentare decat ideile mai larg cunoscute pe zona UE, deoarece zau daca am chef sa mai citesc si despre culturile antice indepartat asiatice tocmai intr-o zi de luni.
Nu știu dacă-i important să spui tuturor ce ai pe suflet. Poate că are un oarece rol terapeutic mărturisirea. În opinia mea cred că este important să observi ce ai în suflet, să descoși temerile, emoțiile, sentimentele într-o sinceritate reală cu tine însăși. Doar tu poți înțelege ce-i acolo. A spune altcuiva înseamnă să te adâncești în confuzie, pentru că fiecare va judeca prin prisma lui…
Nu cred ca cineva poate tine in el o asemenea ura fara sa o arate sau marturiseasca macar unei persoane…pentru ca te’ar macine pe interior mult prea tare si mi se pare inuman sa fi atat de masochist, plus ca probabil este extrem de insuportabil…
nu am fi oameni daca nu am fi populati de aceste “vipere”…
problema nu consta in faptul ca ele exista…problema intervine cand le lasam sa se inmulteasca in loc sa le facem sa dispara…
mă iau uneori cu treaba și adun venin pe care-l vărs semestrial în doze letale. și cam atât.
Sa urasti si sa vrei razbunare e mare cheltuiala de energie si iti invenineaza sufletul si mai tare.Cel mai bine e sa ignori total, sa treci persoana respectiva in lumea umbrelor.sa-o ingropi in uitare.Eu asa am facut, dupa ce m-am perpelit multa vreme cu ganduri sumbre si idei malefice.Dar raul atrage rau, pe cand uitarea aduce linistea.
Toți avem dorințe ascunse, fie că ne place, fie că nu, doar că ele sunt adânc îngropate în inconștient. La unii ies la suprafață, și le țin ascunse, la alții rămân acolo, în treaba lor. Are și Freud partea lui de vină la toate astea :) Oricum, din ce ai povestit, trebuie neapărat să citesc cartea asta. O să fie primul lucru pe care-l fac în vacanță (După ce termin de văzut Scrubs, evident :D )
Pana sa-mi dau si eu cu presupusul, s-a cam epuizat subiectul.
Deci: da, exista asa ceva. Preferabil sa nu le lasam sa se inmulteasca. Aici, fiecare are metoda lui. Unii le “scuipa” imediat ce le sesizeaza aparitia, altii le lasa sa se acumuleze. Un lucru e cert totusi: mai devreme sau mai tarziu vor iesi la suprafata.
P.S. Iisus Christos chiar a fost deosebit de juridic precis asupra diverselor Hate crimes si a hater-ilor, enuntand clar, cf Ioan, ca “cel care isi uraste (in mod activ, adica expres, cu buna stiinta) fratele (seamanul) este exact la fel ca un criminal ucigas”.
Insa chiar recent in 2012, un profesor interesat de lingvistica Underhill a publicat o carte in care spune, daca am reusit sa intelg eu mai bine, ca anumite concepte, inclusiv si dragostea si ura, au la baza intelesului lor niste influente social-culturale chiar posibil diferite de la o natie la alta, in functie de limba in care se exprima acea populatie, de exemplu vorbitorii de lb engleza asociaza ura cu relatia lor personala specifica cu un obiect sau o persoana, sau o situatie anume specifica din exteriorul lor, nu o recunosc ca o emotie posibil existenta acolo in sine, ca un fel de furie personala fara obiect, in timp ce vorbitorii de lb franceza pot intelege ura, ca in expresia “J’ai la haine” si ca o stare personala de spirit individuala fara obiect exterior anume in care se amesteca o frustrare si o animozitate mai generala total personale individuale.
Siguuuur, peste tot! Frustrati pe toate drumurile. Zau ca-i mai greu sa nu fii frustrat decat sa ingrosi randurile astora. Solutia nu prea tine doar de tine, desi desigur, cred eu ca e foarte legat de personalitatea fiecaruia, mai trebuie si ceva “noroc”. Daca ai succes unde te intereseaza si curaj sa faci ce nazuiesti (adica sa le schimbi din stadiul virtual imaginativ intr-unul real) reusesti. Conditia este sa incerci totusi. Mie unul mi se pare mai usor de suportat frustrarea de a incerca si a nu reusi decat aia de a nu incerca deloc si de a te gandi continuu oare ce ar fi fost daca..
Probabil si eu am cunoscut, dar nu mi-am dat seama sau nu imi amintesc de ei acum.
Am aflat cand eram destul de tanara ca poti pati chestii grave daca lasi gandurile sa te macine neincetat si de atunci prefer sa ma descarc, sa spun cuiva tot ce ma macina.
Radu, chiar daca nu putem ierta, din momentul in care povestim unei alte persoane, veninul din suflet se mai dilueaza si nu ne mai face prea mult rau.
Nici eu nu cred ca putem duce o viata fericita avand secrete si acumuland ura sau necazuri in suflet.
Atat de ascunse incat sa nu le poata afla nici macar partenerul de viata?
Si eu scap repede de dureri, de suparari, de tot ceea ce mi-ar putea intuneca viata.
Ioana, eu ma mir ca nu gasesc in intimitatea mea, nimic care sa mocneasca. Ar putea sta bine ascunse, asteptand momentul propice?
Minnie, iti raspund cu o intrebare. Cand esti suparata si tipi, vorbesti cu o prietena sau scrii pe blog, nu ti se pare ca acea suparare aproape a disparut?
Eu am senzatia ca am amintiri mai putin vesele, dar ele nu ma macina in nici un fel. Asa s-a intamplat, uneori a fost vina mea, alteori au contribuit si altii, dar viata merge inainte. De ce m-as crampona de chestii din trecut?
Multumesc mult, Ender.
Cum ajung unii sa se lase dominati de diavolii din minte? Eu incerc mereu sa ma eliberez, sa nu permit supararilor sa ma domine si am senzatia ca reusesc.
Rudolph, poate face parte, spui tu. Adica nu neaparat toata lumea poarta un sambure de ura in suflet, nu?
Eu chiar am fost de cateva ori suparata pe mine, mi-am reprosat anumite chestii, de cate ori am facut greseli. M-am suparat si cand altii au gresit fata de mine, dar de aici si pana la ura cred ca este cale lunga. Eu ma supar repede, dar imi trece la fel de repede. :))
Cred ca marturisirea chiar poate face minuni, ne poate scapa de ceea ce avem pe suflet, ne poate elibera, indiferent de felul in care ne vor judeca ceilalti.
Zdwuby, eu cred ca cei care se lasa macinati de ganduri, fara sa se destainuiasca nimanui ajung, mai devreme sau mai tarziu, pe mana medicilor psihiatri.
Normal ca toti avem ganduri inveninate, dar trebuie sa scapam de ele. ;)
Daca il versi e totul ok. Nici nu ma mira, am aflat ce patesc oamenii cu tine, cand nu se comporta asa cum ar trebui. :))
Eu nu reusesc sa trec persoanele care m-au suparat, care mi-au facut rau, in lumea umbrelor. Sunt cam prostanaca, iert prea repede, chiar daca legatura nu mai este la fel ca inainte, o pastrez din varii motive. Aici ma refer doar la anumite persoane (despre care vorbeam la Intuneric). ;)
Cred ca iti va placea cartea. Sa inteleg ca si eu as putea avea dorinte ascunse, dar nu imi dau seama? Ca ar putea ramane acolo mereu, fara sa stiu de ele? :))
Chiar daca subiectul a fost epuizat, parerea ta este importanta pentru mine.
Probabil daca le lasam prea mult la dospit, cand ies la suprafata sunt precum lava unui vulcan.
Sunt o luptatoare! Sunt o luptatoare! :)) Multumesc, Vladen. Nu intelegeam ce este cu mine, de ce nu am ganduri care sa ma macine. Stiu ca am incercat mereu sa fac ce mi-am propus. Nu am reusit intotdeauna, dar asta nu ma framanta deloc. Ce a depind de mine a fost facut.
Şi atunci omenirea de ce este aşa ???
Mai, eu as zice ca fiecare dintre noi are propriul cuib de vipere…desi poate ca e mult spus atunci cind punem titulatura asta. Ca stim sau nu stim ce sa facem cu ‘colocatarele’ cuibului asta tine numai si numai de noi si de setarile pe care le primi din facere.
Mai mult ca sigur fiecare avem ceva ascuns pe undeva. Ceva cat de mic. Si eu incerc sa tratez cu indiferenta multe lucruri care mi se intampla din cauza altora. Apropos de asta, chiar ai sa vezi un articol scris ieri. De fapt raspunsul meu e acolo…e si acolo…
In rest, si eu sunt o bleaga…las de la mine prea mult si nu pot uri. Chiar cand oamenii respectivi merita din plin.
Ca sa raspund la intrebare… Imi este greu sa-mi imaginez ca poate exista asa o ura in cineva. Probabil pentru ca prefer sa uit si sa iert cu usurinta, caut sa nu pastrez resentimentele in mine.
Cum m-ai facut curioasa am citit cartea. Mi-a lasat o impresie ciudata si ce imi este mie greu sa inteleg (sau poate nu vreau sa pricep) e ura fata de proprii copii. Cum e posibil sa-ti urasti copii? Cum e posibil ca un tata sa-si urasca copii? Ura aceasta pentru mine e de nedescifrat.
Partenerul de viata…. Asta era pronlema lui. Partenerul de viata ales gresit…. Ar fi vrut sa scape de ea doar ca era prea ocupat… Poate prea comod.. Poate chiar prea greu sa scape de ea in acele vremuri. Un partener de viata gresit iti distruge viata… El si.a dat seama de asta de tanar… Dar tanar esti doar 1 data si sa ai parte de iubire adevarata doar la tinerete poti avea parte… El nu a avut… A fost prins in acest joc al vietii. Frustrarea si la batranete cand sa lase garda jos si sa le mai de.a o sansa… A fost prea tarziu… Personal… Pacat… Sa fi foat in locul lui… Greu… Dar clar trebuia sa isi ia jumatatea si sa plece… Dar partea materiala ne chinuie pe toooti si nu e asa usor de renuntat la ea si nici puterea sa o iei mereu de la inceput nu e usor si nici GARANTAT ca va fi ok….