Cui pe cui se scoate

Trăia cândva pe pământ, ascunsă la poale de munte, o tânără fată. I se dusese vestea în lume de frumoasă ce era. Pletele ei blonde cădeau în unduiri molatice pe spate, mijlocelul subţire amintea celor ce o vedeau de graţia libelulei, ochii verzi parcă ascundeau în adânc măreţia pădurii şi răcoarea izvorului. Plănuia tânăra domniţă să se mărite, dar nu aşa, oricum sau cu oricine. Cei care voiau să îi ceară mâna aveau de trecut câteva probe, exact ca în basmele de odinioară. Nu le tăia nimeni capul dacă nu reuşeau, însă nici şansa de a-i cere mâna şi mai apoi de a dormi cu frumoasa domniţă în pat nu aveau. În fiecare dimineaţă un crainic mergea în Piaţa Sfatului şi citea cele trei probe impuse de tânăra fată:

Prima probă: Unde este ascunsă domniţa?

A doua probă: Cu ce poate fi stins focul din inima domniţei?

A treia probă: Care este zicala preferată a domniţei?

Zilele treceau una câte una şi tot aşa treceau pe lângă răspunsuri pretendenţii la mâna fetei. Au căutat-o prin păduri, prin ape limpezi, prin cetăţui din vârf de munte. Domniţa nicăieri. Alţii au avut mai mult noroc. Pe o străduţă umbrită de copaci bătrâni, în mijloc de pustiu urban, au zărit căsuţa unde se ascundea frumoasa. A doua întrebare părea să îi pună în încurcătură. Cu ce poate fi stins focul din inima domniţei? Au încercat diverse variante, mai mult sau mai puţin poetice: cu apă cristalină de izvor, cu lacrimi de iubire, cu roua florilor, cu nectarul furat zeilor. Cum au venit, aşa au şi făcut cale întoarsă după asemenea răspunsuri. Câţiva tineri mai iuţi la mânie, inspiraţi de hidrantul găsit în poarta domniţei, au strigat cu sarcasm: bere, cu bere poate fi stins focul din inima domniţei!

Tânăra a zâmbit înveselită. Găsiseră fără să vrea răspunsul corect. Mai aveau o singură probă de trecut. Cea mai grea. Care este zicala preferată a domniţei? Se-nghesuiau, care mai de care, să îşi etaleze cunoştinţele: Degeaba aduci apă după ce focul a fost stins, Când doi se ceartă al treilea câştigă, Ochii verzi niciodată să nu-i crezi, Fără foc nu iese fum… Cum au răspuns, au şi fost alungaţi. Nu găsiseră zicala potrivită. Un singur tânăr, cel mai frumos şi mai retras, se plimba încruntat pe lângă poarta domniţei. Făcea calcule complicate, trecea în revistă toate zicalele auzite vreodată, cerea ajutorul zeilor. Cum se plimba el pe străduţele de la poale de munte, ochii i-au picat pe un stâlp.

Pune-ţi pofta-n cui! era scris acolo. Nu, putea fi asta zicala potrivită. Dacă răspunsul ar fi cel corect, şi-ar face pofta şi nicicând nu ar fi nevoit să o pună în cui. Şi ce legătură ar putea avea “pune-ţi pofta-n cui” cu berea? Poate că aici era ascuns indiciul potrivit, îşi spunea tânărul. Cum, necum, o voce interioară i-a amintit de hidrantul cu două capete din poarta domniţei şi i-a şoptit singurul răspuns corect: Cui pe cui se scoate! Cu berea de la un capăt stingi focul din inima domniţei, iar cu berea de la celălalt capăt te dregi după o noapte de pomină. Domniţa a râs fericită auzind răspunsul. El era alesul, cu el va împărţi întreaga viaţă berea de la hidrant. Legenda spune că la nunta lor au curs râuri de bere şi că de atunci îşi tot repetă ameţiţi de dragoste: cui pe cui se scoate…