Haideţi la joacă! Eu m-am plictisit cumplit de advertoriale (în primul rând de ale mele :) ), de oamenii prea serioşi care au uitat de glumă sau care nu au ştiut niciodată, de bârfe şi calomnii, de mizeriile şi mizerabilii ce s-au mutat din offline în online, distrugând şi această lume, poate singura în care se mai putea găsi un strop de inocenţă, de veselie, de frumos. Vreau să mă joc şi vă invit alături de mine, într-o palidă încercare de a găsi relaxarea, creativitatea şi plăcerea de a discuta cu prietenii.

Iată ce vă propun: am o poză “furată” de la Vavaly. Priviţi cu atenţie, lăsaţi imaginaţia liberă, neîncorsetată de prejudecăţi şi jucaţi alături de mine! Eu am poza, voi veniţi cu povestea, eu o premiez pe cea mai frumoasă alegând data viitoare o poză de pe blogul (sau pagina de facebook a) câştigătorului. Da, ne jucăm şi nu ne pasă de premii. Tocmai din acest motiv am decis ca valoarea premiului să nu fie materială. În joc poate intra orice persoană cu chef de distracţie, fie că are sau nu blog, indiferent de vârstă, sex sau orientare religioasă. :D

Tot ce aveţi de făcut este să scrieţi o poveste inspirată de umbrela lui Vavaly şi să o anuntaţi aici, într-un comentariu, asa cum am procedat eu candva. Cronometrul a pornit acum şi se va opri miercuri, 3 decembrie 2014, la miezul nopţii.

Umbrela

umbrela

-Dacă nu te potoleşti te fac afiş! Ţi-am spus mereu că şireturile nu sunt de ros! Ah, ai răsturnat şi castronul cu supă! Câine obraznic ce eşti, într-o zi te voi arunca în stradă!

Şi m-a aruncat, oameni buni! Pe mine, micul Azorel, stăpâna m-a aruncat în stradă, printre maşinile ce goneau turbate, printre maidanezii care încercau să îmi smulgă blana, printre gunoaiele urât mirositoare ale oraşului. Nici nu şi-ar fi imaginat vreodată stăpâna că această întâmplare îmi va schimba viaţa în bine. Nici eu nu aş fi crezut, pe când alergam dezorientat printre picioarele trecătorilor.

Am simţit cum o mână fermă şi caldă m-a prins de zgardă, oprindu-mă din goana fără final. Un chip blând s-a aplecat spre mine şi o privire iscoditoare parcă m-a întrebat ce am păţit. Probabil a înţeles, din micul meu schelălăit, că sunt al nimănui şi că mi-e frică. M-a dus într-o casă micuţă şi călduroasă, m-a hrănit şi mi-a permis să mă joc alături de copii. M-au îngrijit vreme de 14 ani, iar eu i-am răsplătit iubindu-i fără limite. În amintirea mea au schimbat chipul unei umbrele, i-au pus urechi ce seamănă cu ale mele, i-au pus ochi rotunzi şi un zâmbet de căţel fericit. Deşi eu sunt în raiul căţeilor acum, amintirea mea îi protejează în continuare de intemperii.