M-am hotărât într-o vară, pe când avea băiatul meu 4 sau 5 ani, să îl scap de hărmălaia din faţa blocului, la care avea oricum o mare contribuţie şi să îl împing spre jocuri mai elevate, sub supravegherea unui profesor.

L-am luat de mânuţă, mai mult fără voia lui şi l-am dus la Palatul Copiilor din Ploieşti, unde i-am arătat ce opţiuni de petrecere a timpului liber ar avea. I-am lăsat libertatea de a alege între pictură, dansuri populare, dansuri moderne, aeromodelism, învăţarea limbii engleze, şah, scrimă şi informatică. Spre surprinderea mea, copilul nu a ales nici informatică, nici engleză, nici scrimă, aşa cum mă aşteptam eu.

Topăind ca o broscuţă fericită, mi-a spus că el vrea să facă aeromodelism, să proiecteze aeromodele, pe care mai târziu să le lanseze din copaci, alături de prietenii de la bloc. Nu mi-a displăcut ideea lui. Profesorul de la cercul de aeromodelism ne-a devenit în scurt timp antipatic, când, cu toate insistenţele noastre, a refuzat să îl primească pe Ionuţ, motivând că este prea mic. Nici rugăminţile mele, nici plânsul copilului nu l-au impresionat. Avea un număr limitat de locuri, elevii lucrau mult cu trusa de traforaj, ceea ce însemna că avea nevoie de puţin mai multă forţă şi mai ales trebuia să fie mai mare de vârstă, pentru a înţelege bine fenomenul.

Ştiti cum arată un copil dezamăgit? Ştiţi ce înseamnă să îi arăţi unui copil de 4-5 ani o jucărie, să îl faci să şi-o dorească, apoi să îi spui că nu i-o poţi oferi? Mergea prin curtea Palatului cu capul în jos, cu lacrimile curgând tăcute, îşi târa picioruşele ca un om bătrân. L-am convins să încerce la pictură. A dat pe loc o probă, profesoara a fost mulţumită, aşa că am plecat de acolo cu o listă imensă. Abia aşteptam să îi cumpăr acuarele, pensule şi ce mai era notat pe foaie. Dar Ionuţ nu simţea nevoia să picteze.

Hai să încercăm la informatică. Toată lumea spune că este o chestie de viitor. Acolo, acelaşi necaz: este prea mic de vârstă, nu va înţelege nimic din ceea ce predăm. Copil temperamental, Ionuţ s-a zmucit din mâna mea şi s-a îndreptat spre ieşire, spunând că nu îi mai trebuie nimic.

Chiar atunci treceam prin dreptul clasei unde se făcea dans modern. Am rămas pironiţi în uşă, cu ochii la copiii care se mişcau cu graţie. Probabil greşeala a fost că m-am aplecat la urechea lui, întrebându-l cu rânjetul pe faţă dacă vrea să stea în ciorăpei, să danseze alături de atâtea fetiţe. NU, hotărât nu. El nu dansează cu fetiţe. Şi nu a dansat până acum vreo doi ani, când a început să iasă prin cluburi.

Am regretat mult timp că nu mi-am ţinut gura când a fost nevoie, că nu l-am dat la o scoala de dans pentru copii, măcar pentru o vară, să se acomodeze cu atmosfera, să îmi dau seama dacă avea vocaţie şi mai ales să petreacă mai mult timp jucând şi altceva în afară de fotbal şi pititea în praful din faţa blocului.