Când bate vântul, o văd cum îşi întinde boticul spre deschizătura îngustă a ferestrei. E doar curioasă ori dorul de spaţii întinse şi de libertate îi trezeşte simţurile? Adunând de pe stradă pisica oare chiar i-am făcut un bine sau i-am oferit o colivie aurită? Ştiu că nu e cel mai potrivit gând, însă el revine uneori, lovindu-mă. Eu, om, aş da vreodată căsuţa în care îmi trăiesc viaţa pentru o casă mai mare, o mâncare mai bună, un calculator mai performant, dacă toate astea m-ar lipsi de ceea ce-mi pare cu adevărat important? Cu certitudine nu. Aş întinde şi eu gâtul spre afară, când vântul mi-ar trimite salutul mirosind a ceea ce am cunoscut cândva?
Când ploaia loveşte, strop cu strop, în pervaz, micuţa mea devine îndrăzneaţă şi îşi strecoară căpşorul prin fanta geamului rabatat, parcă încercând o evadare. Poate că totul se petrece numai în imaginaţia mea, din cauza faptului că am tendinţa de a asemui sentimentele umane cu cele pe care le-ar putea avea un animal. Aş lupta pentru a găsi calea spre afară, aş încerca evadări mai mult sau mai puţin spectaculoase şi, într-un final, resemnată, mi-aş lipi plângând obrazul de geam, privind cum stropii continuă să cadă din înalt, nepăsători.
Pisicuţa mea rămane cu capul întins spre locul din care vine miros de pământ ud. Din când în când ciuleşte urechile şi se ridică de pe pervaz. În acele momente îmi pare tristă şi parcă resemnată cu soarta. Cum de am ajuns să văd pisicuţa ca pe o fiinţă cu gânduri şi sentimente? Cerul se înseninează şi atmosfera nu mai pare apăsătoare. Dar gândul persistă. Mă opresc seara la un magazin, să cumpăr ţigări. La câţiva metri de magazin este un petic de iarbă, un loc în care pisica mea s-ar putea juca, să-i treacă dorul de “afară”.
Probabil este febra femeii care îşi vede copilul adult şi care nu are (încă) nepoţi cărora să le ofere tot ce este mai bun. Plec în căutarea unui ham pentru pisică. Îl aleg pe cel mai fin, făcut din piele moale, roşie. Cumpăr şi o lesă roşie. Ştiu că s-a obişnuit în liniştea casei, departe de pericole. Am remarcat că se teme (în primele clipe) să stea în afara casei, pe geam. O sperie zgomotele şi forfota cartierului. Cu răbdare şi încurajări, se va obişnui, se va bucura de scurtele ieşiri din casă (seara târziu), iar eu nu mă voi mai simţi vinovată că am închis-o în colivie.
Ce vor crede ploieştenii care vor vedea “doamna cu pisica în lesă”? Nu-mi pasă! De ce mi-ar păsa de gura lumii, de zâmbetul de o clipă al unor necunoscuţi? Ne vom revedea vreodată? Vor ştii ei că “nebuna” este Vienela, cea care se joacă de-a bloggingul pe aici? Şi dacă ar ştii, tot nu mi-ar păsa. Mă sălbăticesc şi mi-e bine aşa. Oare asta e soarta femeilor născute în septembrie? :)
PS: Acum doarme fără vise, fără să îi treacă prin cap ce o aşteaptă diseară. :)
Eu ti-as propune sa o castrezi si sa o lasi sa descopere lumea. Se va intoarce acasa. Daca o castrezi, o sa previi si aparitia altor pisici fara stapan. :)
Cat despre sentimentele animalelor, poate nu le au atat de elaborate ca si oamenii, dar le au. Chiar si porcusorii mei de guineea au, desi aproape nimeni nu ma crede. Cei care apuca sa petreaca cateva zile cu ei, ajung sa se convinga. Cel mai vizibil e Spock, care daca il nemultumeste ceva iese pe canapea si ne informeaza. Iar Kirk pur si simplu se bosumfla daca nu-i acord atentie.
Dacă spui că e sperioasă și nu îi plac zgomotele străzii, scoate-o intr-o perioadă mai linistta a zilei si tine-o bine in lesa pentru ca devin imprevizile cand sunt speriate. Am avut un motan pe vremea cand locuiam la bloc pe care nu am reusit niciodata sa il scot afara. Ma zgaria si fugea ca apucatul cand incercam sa il scot la aer. Cand ne-am mutat la casa am adus pisica pe care o aveam in dotare cu noi si a stat ascunsa in pod aproape o saptamana. Trebuia sa urcam cu mancare dupa ea sa nu moara de foame. Cat despre ce va spune lumea…de ce ti-ar pasa? Si despre mine spune lumea ca sunt nebuna cu 3 motani, 3 cani, 2 papagali :)))))))) dar zau ca nu-mi pasa.
…pisicile se obişnuiesc cu ceea ce primesc. Stii că am avut trei pisici, la un moment dat: unul nu iese deloc din casa, dar cand a fost tare bolnav şi era sa se duca de tot a plecat la o casa din vecini unde credem ca a si stat in trecut şi nici cu mancarea nu-l aduceam de acolo. Am plans enorm şi la un moment dat s-a potolit. Acesta e cel mai ciudat motan pe care-l poate avea cineva. Doarme ore in sir pe un papuc, doar pt ca pe acolo nu a trecut alt animal sau pe o punga. Se baga in cosuri, cutii, in vitrina cu zestre de la mama, care nu e tocmai la indemana. Se uita urat daca nu capătă ce vrea şi se lupta pentru mângâierile meritate. Tan e dependent de afara, dar revine la noi zilnic pentru cateva ore bune. Sunt independenti şi nu stii niciodata ce e mai bine pentru ei, dar afli după comportament. Mama unei amice mergea in fata blocului cu pisica in lesa. Era modalitatea ei de a o vindeca de dorul de afara. Si da, la un moment dat va fi nevoie de sterilizare. E bine pt toata lumea. Cu toate astea niciun pisic nu imi vindeca dorul de birmaneza mea speciala, singurul animal ce imi semana perfect.
Am avut în Bucureşti o vecină care ieşea cu pisica legată de un cordon pe spaţiul verde din faţa blocului. Era tânără – adolescentă – un fel de fata moşului dintr-o familie unde exista şi fata babei – şi numai pe ea o trimiteau cu pisica “la păscut”. Dar n-o lua nimeni în râs (cel puţin eu n-am auzit) nici măcar noi, puştanii mai mici decât ea.