Când bate vântul, o văd cum îşi întinde boticul spre deschizătura îngustă a ferestrei. E doar curioasă ori dorul de spaţii întinse şi de libertate îi trezeşte simţurile? Adunând de pe stradă pisica oare chiar i-am făcut un bine sau i-am oferit o colivie aurită? Ştiu că nu e cel mai potrivit gând, însă el revine uneori, lovindu-mă. Eu, om, aş da vreodată căsuţa în care îmi trăiesc viaţa pentru o casă mai mare, o mâncare mai bună, un calculator mai performant, dacă toate astea m-ar lipsi de ceea ce-mi pare cu adevărat important? Cu certitudine nu. Aş întinde şi eu gâtul spre afară, când vântul mi-ar trimite salutul mirosind a ceea ce am cunoscut cândva?

Când ploaia loveşte, strop cu strop, în pervaz, micuţa mea devine îndrăzneaţă şi îşi strecoară căpşorul prin fanta geamului rabatat, parcă încercând o evadare. Poate că totul se petrece numai în imaginaţia mea, din cauza faptului că am tendinţa de a asemui sentimentele umane cu cele pe care le-ar putea avea un animal. Aş lupta pentru a găsi calea spre afară, aş încerca evadări mai mult sau mai puţin spectaculoase şi, într-un final, resemnată, mi-aş lipi plângând obrazul de geam, privind cum stropii continuă să cadă din înalt, nepăsători.

Pisicuţa mea rămane cu capul întins spre locul din care vine miros de pământ ud. Din când în când ciuleşte urechile şi se ridică de pe pervaz. În acele momente îmi pare tristă şi parcă resemnată cu soarta. Cum de am ajuns să văd pisicuţa ca pe o fiinţă cu gânduri şi sentimente? Cerul se înseninează şi atmosfera nu mai pare apăsătoare. Dar gândul persistă. Mă opresc seara la un magazin, să cumpăr ţigări. La câţiva metri de magazin este un petic de iarbă, un loc în care pisica mea s-ar putea juca, să-i treacă dorul de “afară”.

Probabil este febra femeii care îşi vede copilul adult şi care nu are (încă) nepoţi cărora să le ofere tot ce este mai bun. Plec în căutarea unui ham pentru pisică. Îl aleg pe cel mai fin, făcut din piele moale, roşie. Cumpăr şi o lesă roşie. Ştiu că s-a obişnuit în liniştea casei, departe de pericole. Am remarcat că se teme (în primele clipe) să stea în afara casei, pe geam. O sperie zgomotele şi forfota cartierului. Cu răbdare şi încurajări, se va obişnui, se va bucura de scurtele ieşiri din casă (seara târziu), iar eu nu mă voi mai simţi vinovată că am închis-o în colivie.

Ce vor crede ploieştenii care vor vedea “doamna cu pisica în lesă”? Nu-mi pasă! De ce mi-ar păsa de gura lumii, de zâmbetul de o clipă al unor necunoscuţi? Ne vom revedea vreodată? Vor ştii ei că “nebuna” este Vienela, cea care se joacă de-a bloggingul pe aici? Şi dacă ar ştii, tot nu mi-ar păsa. Mă sălbăticesc şi mi-e bine aşa. Oare asta e soarta femeilor născute în septembrie? :)

PS: Acum doarme fără vise, fără să îi treacă prin cap ce o aşteaptă diseară. :)

pisica dormind cu limba scoasa

miti dormind