Soarele e în vârf de cer, privind spre lumea ce se repede să cumpere ba o ridiche, ba o ceapă verde, ba un buchet de flori. Cum ieşim din aglomeraţie, ne zâmbeşte cu toate fursecurile ea, cea mai cea cofetărie. Glandele salivare intră în alertă şi poruncesc: intraţi, intraţi, poftiţi la prăjituri! Poftim, sigur că poftim când le vedem. Lipsesc savarinele. Un spiriduş imaginar scoate limba la mine, ştiind că sunt pusă în dificultate maximă când nu găsesc “pâinea înmuiată în sirop şi mânjită cu frişcă”, după cum îi place băiatului meu să mă necăjească.

Printre amandine, ora 12, rulade, diplomaţi (sau diplomate?) şi ecleruri îl zăresc pe tatăl lor, profiterolul. Înalt, solid, bine înfipt pe locul său, îmbrăcat cu palton alb, purtând un fular roz-roşu-grena, cu o pălărie verde din kiwi aruncată moţ, în vârful capului. Profiterol! Iubitul meu, ce dor mi-a fost de tine! Ai mai crescut de când nu te-am văzut, îi spun în şoaptă, cu un deget pe geamul vitrinei – palidă mângâiere înainte de orgie. Costă nişte lei? Dau şi mai mult, dacă e nevoie, doar să ajung repede acasă cu dânsul.

Drumul înapoi pare o golgotă, deşi acum merg iute, cât pot de iute. Mă tem că soarele primăvăratic va topi îngheţata. Grăbesc pasul. Intru val-vârtej în casă. Cu paltonaşul încă pe umeri, scot pachetul din plasă. Desfac hârtia şi aduc la lumină maiestuosul profiterol. Maiestuos am spus? Îmi vine să mă frec la ochi, nedumerită. Profiterolul uriaş din vitrina cofetăriei s-a micşorat, a intrat la apă, s-a înjumătăţit. În pachetul meu stă trist şi prăpădit un profiterol mititel, poate cât o savarină. Mă uit la celelalte prăjituri cumpărate. Nici ele nu au avut o soartă mai bună. Sunt mici şi parcă urâte, deloc apetisante.

Tot cu paltonul pe umeri pun profiterolul într-o farfurie şi înfig în el linguriţa. Gust cu teamă, cu poftă, cu nerăbdare. E fad. Gogoşelele sunt uscate la exterior şi umplute cu o budincă oarecare la interior. Îngheţata nu e îngheţată, ci o frişcă banală. Profiterolul meu mai are, în afară de frişcă şi gogoşi, un sfert de felie de kiwi. Din frişcă nu vrea să mănânce nici măcar Miţi, pisica mea cea iubitoare de dulciuri.

Gândul mi se întoarce la mărimea prăjiturilor. Nu cumva geamul vitrinei este de fapt o lupă ce măreşte produsele?