Am numărat zile, ore, minute, secunde. Într-un final a venit. El, concediul. M-am grăbit spre casă, cu multe planuri în minte. Întâi câteva ore de somn, căci turele de noapte sunt epuizante, apoi ultimele pregătiri înainte de plecarea în Spania. Bruno, agitat ca de obicei, mi-a sărit în piept când am intrat în casă. Mi-am ferit capul, ca nu cumva să avem vreo ciocnire involuntară, cum s-a întâmplat în câteva memorabile rânduri. Când am considerat că i s-a mai potolit entuziasmul, m-am aplecat spre el să îl mângâi, să îi dau un pupic de “mi-a fost tare dor de tine” și să îl întreb ce a făcut în lipsa mea.

Nu a apucat să îmi răspundă. Oricum, știam că s-a învârtit puțin prin casă pentru a se asigura că e totul în regulă, apoi s-a băgat la somn. Întâi în patul care păstra mirosul meu, apoi pe fotoliu, unde nu este atât de cald. Probabil s-a trezit de câteva ori noaptea, când vreo mașină mai zgomotoasă a trecut prin fața casei ori când bebelușa vecinilor a plâns încetinel, cum face ea spre dimineață.

Intuiția m-a înșelat de această dată. Bruno continua să fie agitat. Când am ajuns la nivelul lui, a repezit din senin o labă, să îmi mângâie chipul. Da, tocmai când vorbeam cu el. O arsură cumplită mi-a săgetat sufletul. M-am ridicat, pe jumătate amețită de surpriză. Am pipăit cu limba, încă sperând. În gură îmi atârna, sfâșiată, o pieliță lungă de vreo trei centimetri. Buza, rănită pe interior, sângera. S-a umflat imediat.

M-am întors spre câine. L-am lăsat să cerceteze tăietura. Îți place, Bruno? Îți place? Probabil a înțeles că m-a rănit, căci a luat poziția de “scuză-mă, nu am vrut!” și m-a privit cu ochi umezi. L-am mângâiat și i-am spus că nu m-am supărat. Rămânem cei mai buni prieteni. El, cu pedichiura ușor avariată, eu, cu buza umflată. :D

PS: Nu, nu e nimic grav, tăietura a fost superficială.