Croşetează-mi ceva, te rog!

-Croşetează-mi ceva, mi-a susurat în ureche vocea. Ceva cum nu s-a mai croşetat. Vreau să mă adăpostească în zilele ploioase, să mă umbrească atunci când îmi e cald, să-mi dea curaj când mă tem şi să umple golurile lăsate de iubirile de-odinioară. Ceva care să treacă testul timpului, al cântecului, al dorului. Vreau să se contopească cu mine, să urcăm împreună spre infinit, să fim alăturea o veşnicie. Ceva care să lege şi să dezlege, să crească şi să descrească, să nască şi să renască. Vreau acel ceva fără de care eu nu sunt eu, ceva fără de care completul e incomplet. Croşetează-mi ceva, te rog!

Dintr-o crenguţă de copac viu mi-am cioplit croşeta. Am chemat zefirul să îmi cânte din frunza de un verde crud. O rază de soare mi s-a oferit goală, pe post de fir nesfârşit. Strânsă ghem în iarba deasă, am croşetat amestecând lacrimă şi culoare, iubire şi parfum, adevăr şi dulceaţă. Am pus în roşu pasiune, o picătură de viaţă în oranj, în galben am turnat mult din dorinţa de a cunoaşte noul, cu speranţă am învelit verdele, senin am dăruit albastrului, prin indigo am tăvălit un zâmbet inocent şi plânsul lumii l-am ascuns în violet.

Am croşetat un curcubeu nebun… care coboară spre pământul greu de jertfe. Îşi trage seva din razele de soare şi uneori, când vântul cald de primăvară se odihneşte, cei care ştiu să citească în curcubeu pot auzi întrebarea nerostită şi-atât de dureroasă: de ce, dacă soarele are o infinitate de raze, dacă-i atât de darnic şi le trimite toate pe pământ, atât de mulţi oameni trăiesc la umbră, neatinşi de căldura binefăcătoare, dătătoare de speranţă şi viaţă senină, lipsită de griji?

Am sa imi tot pun aceasta intrebare pana in ultima clipa a vietii, caci e tare dureros sa stii ca atat de multe fiinte pe pamant au o viata grea si nu primesc ajutor de nicaieri.