Am apreciat dintotdeauna oamenii activi, pe cei care nu au astâmpăr şi îşi găsesc ocupaţii chiar şi când ar trebui să se odihnească, i-am apreciat mereu pe cei care au imaginaţie, poate pentru că tatăl meu era unul dintre ei.

În afara zilelor de duminică, rezervate ieşirilor cu familia la plimbare, tata îşi petrecea concediile în casă, reparând, renovând, concepând diverse lucruri utile sau doar estetice.

Nu pot da detalii, pentru că eram prea mică şi nu înţelegeam bine, dar ştiu că îşi făcuse din diverse “resturi” găsite în trusa de scule un pistol de lipit. Nu era cel mai frumos pistol, dar funcţiona perfect.

Aflase de tehnica învelirii în hârtie igienică şi aracet a obiectelor şi nu s-a lăsat până nu a îmbrăcat în “scoarţă de copac” zeci de pahare şi sticle, pe care mai târziu le-a oferit cadou prietenilor.

Aduna vara tulpiniţe de grâu uscate, pe care le desfăcea cu fierul de călcat, le tăia în bucăţele de câţiva centimetri şi le lipea pe hârtie sub formă de pătrat, alternând poziţia verticală a tulpinilor cu cea orizontală. Aceste hârtii le-a lipit apoi pe tocul uşilor de la cămară şi debara.

Dar ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult a fost măsuţa de cafea. Fusese plecat într-o aplicaţie militară la mare, de unde s-a întors cu cochilii de melc oceanic. Prin găurelele făcute în măsuţă a introdus o instalaţie de brad(demontată şi refăcută porţiune cu porţiune), iar beculeţele instalaţiei le-a băgat în cochiliile de melc cărora le făcuse găuri(nu îmi aduc aminte cu ce a reuşit să facă asta, ştiu doar că a spart multe până când a descoperit metoda). În lateralele măsuţei pusese nişte suporţi pe care stătea un geam. Era o plăcere să stai seara la televizor cu lumina stinsă, instalaţia băgată în priză şi farfuria cu prăjituri pe geamul măsuţei.

Acum găsim în magazine totul de-a gata, dar cred că nimic nu se compară cu mândria şi satisfactia pe care le simţi când faci cu mânuţele tale un obiect frumos.