Am apreciat dintotdeauna oamenii activi, pe cei care nu au astâmpăr şi îşi găsesc ocupaţii chiar şi când ar trebui să se odihnească, i-am apreciat mereu pe cei care au imaginaţie, poate pentru că tatăl meu era unul dintre ei.
În afara zilelor de duminică, rezervate ieşirilor cu familia la plimbare, tata îşi petrecea concediile în casă, reparând, renovând, concepând diverse lucruri utile sau doar estetice.
Nu pot da detalii, pentru că eram prea mică şi nu înţelegeam bine, dar ştiu că îşi făcuse din diverse “resturi” găsite în trusa de scule un pistol de lipit. Nu era cel mai frumos pistol, dar funcţiona perfect.
Aflase de tehnica învelirii în hârtie igienică şi aracet a obiectelor şi nu s-a lăsat până nu a îmbrăcat în “scoarţă de copac” zeci de pahare şi sticle, pe care mai târziu le-a oferit cadou prietenilor.
Aduna vara tulpiniţe de grâu uscate, pe care le desfăcea cu fierul de călcat, le tăia în bucăţele de câţiva centimetri şi le lipea pe hârtie sub formă de pătrat, alternând poziţia verticală a tulpinilor cu cea orizontală. Aceste hârtii le-a lipit apoi pe tocul uşilor de la cămară şi debara.
Dar ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult a fost măsuţa de cafea. Fusese plecat într-o aplicaţie militară la mare, de unde s-a întors cu cochilii de melc oceanic. Prin găurelele făcute în măsuţă a introdus o instalaţie de brad(demontată şi refăcută porţiune cu porţiune), iar beculeţele instalaţiei le-a băgat în cochiliile de melc cărora le făcuse găuri(nu îmi aduc aminte cu ce a reuşit să facă asta, ştiu doar că a spart multe până când a descoperit metoda). În lateralele măsuţei pusese nişte suporţi pe care stătea un geam. Era o plăcere să stai seara la televizor cu lumina stinsă, instalaţia băgată în priză şi farfuria cu prăjituri pe geamul măsuţei.
Acum găsim în magazine totul de-a gata, dar cred că nimic nu se compară cu mândria şi satisfactia pe care le simţi când faci cu mânuţele tale un obiect frumos.
Într-adevăr, în era tehnologiei și a accesului rapid la produsele finisate, farmecul creației manuale pare să se piardă treptat în uitare. Cu toate acestea, există ceva magic în a începe cu materiale brute și a le transforma treptat într-o capodoperă personală. Procesul nu este doar o modalitate de a crea obiecte unice, ci și o călătorie a descoperirii sinelui.
În timp ce scormonesti prin rafturile pline de produse comerciale, simți adesea că lipsește acea conexiune autentică. În schimb, atunci când alegi să îți pui în aplicare abilitățile și imaginația pentru a realiza ceva cu mâinile tale, fie că e vorba de un tricotaj elaborat, o pictură pe pânză sau chiar un simplu proiect DIY, te simți într-un mod profund conectat la ceea ce creezi.
De la momentul în care alegi cu grijă materialele potrivite până la ultimele retușuri, fiecare pas este plin de satisfacție și mândrie. Poate că nu totul va ieși perfect din prima, dar chiar și micile imperfecțiuni adaugă o notă de umanitate și autenticitate obiectului tău. Este ca și cum ai imprimat în el nu doar timp și efort, ci și bucuria efortului depus.
Creația manuală este și o modalitate excelentă de a scăpa de stresul cotidian. În lumea agitată în care trăim, să îți dedici timpul pentru a crea ceva cu mâinile tale poate fi terapeutic și revigorant. Te afunzi în proces, lăsând în spate grijile și concentrandu-te pe etapele care îți stau în față.
Așa că, în ciuda comodității produselor de serie, nu subestima niciodată puterea de a crea ceva de la zero. Fiecare cusătură, fiecare pensulătă sau fiecare atingere manuală adaugă nu doar frumusețe obiectului, ci și o parte din sufletul tău. Mândria și satisfacția pe care le simți când privești rezultatul final sunt neprețuite și rămân o amintire durabilă a capacității tale de a da viață ideilor tale.
fain! si nu ți-a transmis și ție secretele meseriei ca să o duci mai departe? :D
Nu mai pun pasiune, ca altadata, cand faceam diverse lucruri deosebite pentru copil. :))
Superb! Ce frumos se traia atunci! Tatal meu a conceput odata o lumanare cu aprindere interna, insa nu functiona, ca deh, omul nu era de profesie. Insa tin minte ca atunci cand vroiam leagan, lua frumusel o scandura si o sfoara si facea leagan.
Insa erau alte vremuri, lumina se lua mereu si chiar era nevoie de o lumanare de genul ala, si oamenii nu fusesera invatati sa dea banii pe toate prostiile, in loc sa-si faca singuri cele necesare.
Mama cumpara de la o vecina andrele circulare, destul de scumpe atunci. Pana cand s-a hotarat tata sa ii faca. Nu iti spun cat si-a stors creierii pana a gasit metoda, dar a reusit.
Nu se prea punea problema banilor la noi, tata avea un salariu foarte bun, dar ii placea sa mestereasca.
Intotdeauna i-am admirat pe acesti mesteri in a construi, a repara, a inova. E util sa ai in casa doua maini pricepute, care fac minuni. La mine in familie cea cu astfel de aptitudini este mama. :)
Baiatul meu cred ca il mosteneste in privinta indemanarii si a imaginatiei, dar este puturos… Alta generatie, alte obiceiuri.
Mai rar mamici care sa mestereasca, sa repare… :)
Chiar era foarte creativ…si tata face tot felul de tampenii din tot ce gaseste si a transmis asta mai departe si catre fratele meu care mereu cand prinde in mana ceva stricat recupereaza piese si construieste altceva…ce pot sa zic acum? a inceput sa ma prinda si pe mine :-” :))
Ii faceam si eu lui Ionut jucarii cand era mic, dar acum nu prea ma mai atrage ideea de a face ceva cu manutele mele.
As fi putut sa jur ca iti place sa faci chestii la care se pricep de regula baietii. ;)
O poveste morala.
Mai mult o aducere aminte…
Ce vremuri…
Mai fac asta din cand in cand, dar tare multe s-au schimbat in rau ! :(
As vrea sa incerc si eu chestia cu hartie igienica si araet, dar nu imi amintesc detaliile. :((
Daca vrei, pot sa-ti spun cum se face !
Cat am avut firma de lumanari handmade (celalalt blog) am facut asa ceva pe pahare !
Ti-as fi recunoscatoare. Chiar as vrea sa incerc…
Mi-ai amintit de orele de lucru manual din generala :)
Mie nu prea imi placeau. Ma pricepeam mai mult la treburi de baieti decat la cusut si gatit prajiturele. :))
Ce frumos.. si mie imi place sa mesteresc prin casa folosindu-am de lucruri inedite.. adoram traforajul la scoala.. pacat ca nu am mai facut nimic demult .
Pe noi ne imparteau in grupe, fetele la cusut, baietii la traforaj. Din cauza asta nu ma atrageau orele de lucru manual.
Sunt si acum multi carora le place sa mestereasca. Pe unii ii intalnim la targuri de handmade, altii raman anonimi.
Ai amintiri frumoase din copilarie ! Ai putea incerca acum sa faci si tu chiar daca zici ca nu te atrage. Pana nu incerci , nu stii ! :))
Nu mai am tragere de inima. M-a captivat bloggingul si imi rapeste tot timpul. Dar imi place sa ii vad pe altii mesterind.
Ce frumos! Sunt convinsa ca ti-a transmis si tie, trebuie doar sa incepi intr-o zi. Si eu am aceleasi porniri “artistice” pe care le are si tatal meu, si le-am desoperit destul de recent.
In copilarie stateam mult pe langa el, sa invat. Ma pricepeam mai bine la treburi de baieti decat la spalat de vase. :))
Dupa ce a murit, am continuat sa mesteresc diverse, dar acum nu prea mai am timp si tragere de inima.
Vad ca ai semnat cu blogul “artistic”. ;)
Dar cine ne opreste sa facem asta si acum? ;)
Eu am vazut la cineva niste margele din lut pictate manual. Costau vreo 50 de eur. Si mi-am zis: de ce nu-mi iau de banii aia materia prima si mi le fac eu?
Si am reusit. ;)
Cunosc si eu o fetita de vreo 15 ani care isi face singura cercei si ii face bine.
De ce nu pui pe blog, sa vedem si noi?
Deocamdata ma distrez cu blogul, poate mai tarziu, daca ma voi plictisi….
Imi plac oamenii care mesteresc :) Poate si fiindca sunt unul dintre ei…
L-am mostenit pe bunicul din partea mamei care era foarte priceput: era tamplar, zidar, fierar, lacatus…de toate.
De mica am mesterit tot felul de lucruri si mesteream, in primul rand, pentru ca nu se gaseau. Acum nu prea mai fac nimic, nu pentru ca n-as mai sti dar cand e plin peste tot de de toate…nu prea mai are rost. Si de fapt, cel mai important, nu mai am timp.
Timpul etse cel care ma face si pe mine sa dau inapoi. Pasiunea pentru mesterit iti rapeste foarte mult timp.
Dar important este ca ne pricepem, putem oricand sa facem ceva daca vrem. :-P
Ce mult mi-a placut articolul asta. Tu stii ca eu nu aflasem de treaba cu hartia igienica si aracetul? Nu ai vreo poza? Intrebarea este: se pot ua apoi paharele? Sa stii ca nu intreb ca sa ma aflu in treaba, chiar sunt curioasa ce si cum, si mie imi place sa mesteresc!