Nu există viață fără moarte 

Îmi plăcea cândva să mă uit în ochii oamenilor când nu erau atenți, să deslușesc ce se află dincolo de ei. Aveam impresia că observ tristețe, speranță, încredere, uimire, durere, iubire… Fiecare pereche de ochi transmitea un ceva unic, doar al său. Am renunțat în urmă cu vreo câțiva ani. Ori am pierdut eu darul de a-mi imagina trăirile ce se ascund dincolo de cortina pleoapelor, ori ochii celor mai mulți oameni sunt nefiresc de goi. Mi-am îndreptat atenția către flori. Ele continuă să spună povești parfumate, să coloreze viața, să trezească amintiri și să redea speranțe. Îmi crește inima de bucurie când le văd. Uneori nu mă pot abține și rup câte o floare. E nevoia de a păstra aproape frumosul, egoismul de care doar omul poate fi capabil. Floarea îmi înveselește o clipă a vieții, apoi se stinge sub ochii mei îndurerați (și vinovați).

Nu există viață fără moarte.

Dacă aș lăsa floarea în pământul unde a răsărit, probabil ar trăi puțin mai mult. S-ar bucura de soare, de ploaie, de firescul drum al vieții către moarte. Rupând-o, îi scurtez viața, dar îi ofer în schimb onoarea de a transmite o bucurie unică unui suflet omenesc. Îi e de folos această onoare? Am mari îndoieli…

A murit fotbalistul Patrick Ekeng. Nu mă pasionează fotbalul și nu auzisem până aseară de tânărul camerunez. Îmi pare rău de el, așa cum îmi pare rău de orice viață care îmbrățisează moartea. Nu cred că mă voi acomoda vreodată cu ideea că un om care acum aleargă și zâmbește, peste o oră ar putea fi mort…

Cu toate că nu există viață fără moarte…

flori