Skip to main content

Copilul nu devine mai deştept dacă îi spui că e prost

Nu am curajul de a privi realitatea în ochi. Îi ocolesc furioasă cu grijă pe cei care vor să îmi arate cum a fost sau cum este. Mă simt neputincioasă, însă mândria mă împiedică să strig lumii că mi-e bine în fotoliul călduţ, că oricâte lacrimi aş vărsa şi oricât de tare m-aş înfuria, undeva pe drumul vieţii mi-am pierdut speranţa că se poate schimba ceva. Caut scuze. Caut vinovaţi. Mă simt laşă. Mă doare laşitatea asta. O ascund chiar şi de mine. Mi-e greu să văd încotro ar trebui să ne îndreptăm, mi-e greu să recunosc că ar trebui să ne dăm la o parte şi să lăsăm generaţiile tinere să lupte. Mi-e greu să spun că noi am lăsat tinereţea să treacă fără să facem nimic.

Unii ştiu acum că turma are nevoie de un măgar care să o mâne spre locuri cu iarbă grasă. Dar nimeni nu ştie unde am putea căuta măgarul, de unde să luăm acel lider cinstit, puternic, inteligent, care să ne ducă spre mai sus, spre mai bine. Pe generaţia mea şi-au pus amprenta când eram de-o şchioapă. E greu să îi scoţi omului copilăria din cap. Beţi de atâta libertate, ne-am lăsat amăgiţi de diverşi lupi îmbrăcaţi în false cojoace de oaie. Cât de tare ne-am păcălit, se vede astăzi. Grav este că şi noi, la rândul nostru, ne-am pus amprenta asupra copiilor. Nu i-am învăţat cum să îşi aleagă liderii, cum să rămână uniţi, cum să lupte pentru ceea ce li se cuvine.

Am învăţat de la generaţia părinţilor noştri că putem fura de la stat. Toată lumea fura pe atunci din fabricile şi uzinele statului. Când ne-am simţit liberi, am furat şi noi. Nu mai existau fabrici şi uzine, dar statul continua să existe. Cei mai mulţi dintre noi l-au furat într-un fel sau altul. Ne-am furat singuri căciula, fără să ne dăm seama. Statul continuă să existe şi să ceară pentru binele colectiv. Noi nu mai ştim ce înseamnă colectivitatea. Ne-am împărţit în tabere, în tot mai multe tabere. Suntem dezbinaţi şi nu ştim încotro ne e drumul. Cei care ne-ar fi putut fi lideri au plecat din ţară sau pur şi simplu tac, sătui să ne vadă cum ne certăm pe nimic.

De tăcerea lor şi de tăcerea noastră profită cei însetaţi de bani şi de putere. În mâna lor am lăsat statul, pe ei i-am lăsat să ne conducă. Drumul acesta e înfundat. Mulţi o ştiu, dar nu au curajul de a se întoarce şi a căuta strada bună. Mulţi dintre noi nu mai au nici măcar curajul de a se privi cu adevărat în oglindă. Ce să vedem acolo? Fiinţe neputincioase, cu ochi goi, fără curaj şi fără speranţe? Ascunşi în spatele monitoarelor, ne amăgim că ne pasă şi că putem, că vitejia ne curge prin vene. Aşa ne-am amăgit mereu. Ne-am crezut deştepţi şi liberi. Nu am fost şi nu suntem.

Nu ştiu dacă mai avem timp să ne revenim. Nu ştiu nici măcar dacă ne dorim asta. Suntem încă tineri, însă ne-au cocoşat poverile pe care nu le putem duce, ne-au îngenunchiat speranţele pierdute, ne-a dezbinat internetul, deşi ar fi trebuit să ne unească. M-am trezit sâmbătă dimineaţa. Am intrat pe facebook. Am aflat imediat. Am văzut poze cu oameni arşi. Mi-a fost teamă să le privesc. Am fost atât de laşă, încât am blocat orice om care le împrăştia pe internet. Acum îmi dau seama că am greşit. Eu mi-am ascuns capul în nisip, ei au continuat să distribuie pozele.

Nu ar fi fost mai bine dacă explicam fiecăruia, în particular, că nu e ok să facă aşa ceva? Au apărut apoi cei care dădeau vina pe muzica rock şi/sau pe sărbătoarea de halloween. I-am blocat şi pe ei. Tot din laşitate. Sau din comoditate. Alţii i-au înjurat. Le-au aruncat diverse epitete. Ce folos? Oamenii continuă să îşi strige pe internet crezul. Nu ar fi fost mai util, mai constructiv, dacă îi trăgeam deoparte şi le arătam punctul meu de vedere? Poate şi eu aş fi avut ceva de învăţat din acele discuţii. Poate mi-aş fi amintit că un copil nu devine mai deştept dacă îi spui că e prost. Şi că nici eu nu arăt a om deştept, dacă le spun altora că sunt proşti.

Vom continua să ne consumăm bruma de energie şi de furie purtând războaie virtuale. Suntem de-o vitejie uluitoare în spatele monitoarelor, în fotoliile călduţe. Fiecare pală de vânt, fiecare nou eveniment, fiecare nouă nenorocire ne vor dezbina mai tare. Vom fi tot mai singuri şi mai slăbiţi. Atitudinea noastră îşi va pune amprenta pe copii. Asta văd la noi, asta vor face şi ei. Sau, dacă ne-am înşelat şi ei nu sunt ca noi, ne vor privi întotdeauna cu un dispreţ pe care nu îl vom putea suporta. Vom avea curajul de a recunoaşte că suntem vinovaţi? Vom avea puterea de a le cere iertare? Vom lăsa conştiinţa în bernă sau ne vom sprijini copiii atunci când va fi nevoie?

Comments
  • Zina November 3, 2015 at 2:22 pm

    Hm… Greu de crezut că generațiile următoare vor fi altfel, atâta timp cât copiii nu sunt educați altfel, atâta timp cât nu li se cere părerea în nicio privință și li se cere să se supună voinței adulților, atâta timp cât nu sunt învățați și lăsați să ia decizii cât de mărunte, acasă ca și la școală…

    • Vienela November 4, 2015 at 4:54 pm

      Incep sa se trezeasca, numai ca sunt putini si prefera sa nu atraga atentia… Nu cred ca vom apuca ziua in care sa vedem schimbarea la care visam.

    • Mala November 8, 2015 at 2:17 pm

      Inca suntem tributari unei (“bune”)cresteri traditionaliste prin care se perpetueaza idea ca parintii detin adevarul absolut. Si de necontestat. La fel vor fi si copiii nostri, marea majoritate.

      • Vienela November 9, 2015 at 6:04 am

        Asemenea schimbari nu pot avea loc peste noapte… 🙁

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.