Copilărie de poveste într-o scurtă poveste

Tata trebuie să afle neapărat cât de rău și obraznic este Răzvan, cât ne deranjează pe toți când vrem să ne jucăm. Astăzi mi-a furat preșulețul pe care mi-am pus jucăriile. Degeaba m-am supărat și am plâns, că nu i-a păsat. Știe că ai mei sunt la serviciu, că nu e nimeni acasă care să îl ia de urechi.

Vorbesc cu sora mea și cu Florin, vecinul de la parter. Ne decidem să plecăm la Crângul lui Bot, unde lucrează tata, să îi explicăm cât de tare ne deranjează Răzvan. Sunt cea mai mare dintre ei și știu că trebuie să am grijă, să nu pățim ceva pe drum. Am mai mers la Crângul lui Bot de câteva ori, însă cu mașina, nu pe jos. Am niște papuci făcuți din sandalele de anul trecut. Le-am tăiat baretele, așa cum fac toți copiii. Mâine voi primi o altă pereche de sandale, unele mai frumoase, ca pentru o fetiță de aproape șase ani care curând va pleca la școală.

Ieșim din oraș grăbiți, cu lacrimile șiroind pe obrajii înfierbântați de supărare și de caniculă. Sper să nu ne rătăcim. Din câte îmi amintesc, drumul nu se ramifică, ne poartă singur până la destinație. Problema o reprezintă camioanele imense care trec în viteză pe lângă noi, făcând hăinuțele să fluture de parcă ar fi prinse de vreo tornadă.

Florin are la un moment dat o idee genială: de câte ori vom vedea un camion cum se apropie, să ne trântim în șanțul de pe marginea drumului, ca nu cumva să fim suflați sub roțile uriașe. Procedăm așa cum ne-a învățat Florin, care este cu un an mai mic decât mine, dar foarte isteț. Acum nu îmi mai este frică de camioane. Stau ascunsă în șanț până când trec de noi.

Problema este că trec prea multe și după vreo zece minute de mers mai mult târâș suntem epuizați, murdari și ne este sete. Dar continuăm să mergem înainte, să ne aruncăm în șanț și să ne ridicăm, de parcă toată viața am fi făcut asta. La un moment dat îmi trece prin cap că tata s-ar putea să nu fie prea încântat văzându-ne la poarta unității, murdari și cu urme de lacrimi pe obraz.




Dar nu pot da înapoi acum, când deja am trecut de jumătatea drumului. Înaintăm și simțim că soarele nu mai arde cu tot atâta putere, semn că e trecut de mult de prânz. Începe să se vadă pădurea. Mai avem puțin, dar parcă picioarele nu vor să ne mai asculte.

Sora mea plânge. I s-a rupt bareta la un papucel. Îi dau papucii mei și merg desculță prin praf. Uneori mă înțep în pietricele, dar nu scot un cuvânt. Nici ea nu merge prea bine. Papucii mei îi sunt mari. E obosită și nu vrea să se mai arunce în șanț când trec mașinile. Deodată, văd un autobuz care oprește lângă noi. Îl văd pe tata coborând. Ne ia de mâini și ne urcă în mașină. Nu ne spune nimic rău, dar citesc în privirea lui că nu îmi va fi prea bine, odată ajunsă acasă…

Copilărie de poveste într-o scurtă poveste

Am avut o copilărie de poveste și am pus un strop din ea într-o scurtă poveste.