Un copil traumatizat de pierderea pisicii cu greu își va reveni
Atunci când un copil este traumatizat de pierderea pisicii pe care o iubea, este posibil ca tu, părinte, să nici nu îți dai seama. Se poate întâmpla ca micuțul să se închidă în sine, să nu spună nimanui despre durerile și suferintele sale. Nu le minimaliza, dacă le intuiești.
Copilul traumatizat are nevoie de toată susținerea ta, indiferent dacă problemele sale au fost cauzate de pierderea pisicii sau din alte motive. Iată, pe scurt, în ce fel am fost eu afectată atunci când mi-am pierdut prima pisică intrată în viața mea, o pisicuță căreia îi dăruisem toată iubirea mea.
Premiul meu a fost o pisică de care, copil fiind, m-am atașat imediat, fără să știu că în curând voi fi traumatizată de un eveniment cumplit
Nu cred că aveam mai mult de 7-8 ani când am găsit-o în faţa blocului. M-am ataşat instantaneu de ea, dar până la a deveni a mea a trebuit să lupt cu alte două fetiţe care şi-o doreau.
Eram ambiţioasă şi nu cedam uşor, mai ales când îmi doream atât de mult ceva. Nu i-am dat drumul din braţe. O strângeam cu o mână la piept, iar cu cealaltă încercam să le îndepărtez pe fete. În același timp ţineam o adevărată pledoarie pentru obţinerea “premiului”.
Am reuşit într-un final să o câştig şi am fugit în casă, cu ochii strălucind de bucurie. Revăd faza de parcă s-a întâmplat ieri: sora mea mânca, aşezată pe colţarul din bucătărie. Tata era pe un scaun şi mama lângă aragaz, învârtind în cratiţă. Plină de elan, am aruncat în poala surorii mele pisicuţa neagră tăciune, cu ochii verzi ca de jad, nu mai mare de 2-3 luni.
Convingerea mea că se vor bucura la fel de mult ca şi mine s-a destrămat precum fumul. Sora mea a sărit de pe canapea răsturnând farfuria. Mama a scăpat lingura din mână auzind ţipătul ei, iar tata s-a ridicat şi a prins pisicuţa care părea năucă.
A vrut să o arunce, dar atunci am început eu să ţip, cu ochii înotând în lacrimi. La insistenţele mele, în faţa plânsului de copil, au acceptat să o primească în casă, cu condiţia să nu se apropie de sora mea, care părea terorizată de “diavolul” adus de mine.
Ataşamentul meu faţă de pisoi creştea de la o zi la alta. Glumele la adresa surorii mele nu se mai opreau, văzând-o cum se urca pe mobilă când intra Negruţa în cameră.
Copil traumatizat de pierderea pisicii
După o lună, sora mea a făcut o viroză pulmonară, iar isteaţa noastră doctoriţă i-a spus mamei că ar putea fi de la un virus adus de animal, dacă suntem posesori de aşa ceva. Atât au aşteptat ai mei. Oricât am insistat, oricât am plâns, oricât am promis că o voi ţine departe de sora mea, nu le-am putut schimba hotărârea.
Mi-au cerut să o duc de unde am luat-o, dar am refuzat, sperând că se vor răzgândi. Văzând încăpăţanarea mea şi probabil dorind să scape mai repede de gălăgie şi de pericol, mi-au aruncat-o de la balcon.
A căzut în picioare, ca orice pisică ce se respectă. A stat o clipă ameţită, apoi a fugit mâncând pământul.
Am coborât şi eu scările în viteză. Am căutat-o, am strigat-o, am repetat acel pis, pis până când mi-au amorţit buzele. Nu am regăsit-o. Nu am mai văzut-o niciodată.
Probabil am fost foarte marcată, din moment ce ulterior am adus în casă doar câini. Spuneam tuturor că nu îmi plac pisicile şi mă feream instinctiv să mă joc cu ele, probabil pentru a nu mă mai ataşa de vreuna.
Sfat pentru părinţii cu copii mici şi pentru viitorii părinţi: nu renuntaţi la animalele de care copiii voştri s-au ataşat. Nu vă faceţi copiii să sufere. Nu ignoraţi lacrimile şi rugăminţile lor! Un copil traumatizat de pierderea animalului iubit cu greu își va reveni. Nu vrei să îi faci asta propriului tău pui, nu-i așa?
Dacă ai timp, poate vrei să citești și:
Copilul nu devine mai deştept dacă îi spui că e prost
Când copilul vrea să se mute la tine
Mama şi copilul dorm în acelaşi pat sau separat?
Peripeţiile micului călător – poveste cu pisici
Mi-au dat lacrimile
Nu am vrut sa sune chiar asa…
Foarte emotionant articolul. Stai linistita, am gasit-o eu si e in siguranta, uite poza aici :)
:)) M-am linistit. Iti multumesc pentru grija pe care i-ai purtat-o 35 de ani. :))
Frumoasa amintire..dar si trista…
Noi inca nu ne permitem un animal de casa.. copilul este prea mic…si mi-e oarecum teama.. dar cu timpul.. cine stie?
I-am oferit lui Ionut primul catel cand avea 9 luni. Era un caniche negru, pe care din pacate nu l-am tinut mult, pentru ca devenisera atat de apropiati, incat copilul baga mainile in rahatul cainelui, iar cainele incerca sa gaseasca prin gunoi pampersii(de cate ori nu eram atenta). Apoi imi lingea baiatul. :))
Din fericire (cred) eu n-aveam nicio sora care sa-mi scuipe matele pe care le tot aduceam acasa… Nu prea inteleg fobia unor persoane fata de pisici.
Ai fost norocoasa! Nici eu nu inteleg ce avea cu pisicuta mea si in general de ce se temea de pisici. Fiind mai mica, avea mai mereu castig de cauza. :((
Amintirile aceste te trimit înapoi în copilarie si vezi anumite momente pe care cate-o data ai vrea sa le fii uitat. Eu am avut o vecina care mi-a omorat pisica!
Exact ca si tine, dupa aceea am avut doar caini! Pana am ajuns aici si m-am reantors la vechea dragoste!
PS ai o leapsa la mine!
Iti dai seama cum m-am simtit cand mama mea, dupa ce s-a mutat la curte, si-a luat o pisica, desi locuia si sora mea acolo?
Merci de leapsa, intru sa o vad.
fata mea a crescut cu un câine pe care l-am eutanasiat recent (problemele bătrânerţii). A plâns înfiorător de mult, chiar dacă recunoaşte că aşa e viaţa.
Of, parcă-i greu şi să nu arunci animale … :)
Stiu povestea catelusei. A lans atunci, poate va mai plange, dar are si multe amintiri placute legate de anii petrecuti impreuna. O astfel de experienta face parte din viata, din drumul spre maturizare. Copiii stiu sau afla ca fiintele mor odata si odata. Este dureros, dar adevarat.
Si mie imi plac pisicile, dar nu m-au lasat ai mei animale in casa..Asa ca acum nici mie nu imi place sa le vad prin casa :))
Eu i-am permis mereu copilului sa aduca animale in casa. Venea pana si cu cainii maidanezi din fata blocului la usa, sa ii hranesc. :))
Un copil care creşte cu un căţel sau o pisică este mult mai vesel şi mai prietenos, în general. În plus, poate învăţa şi responsabilitatea de a avea grijă de cineva.
Din păcate, unii părinţi nu văd lucrurile aşa şi consideră animăluţul de casă doar un pericol şi o bătaie de cap.
Intr-adevar, copiii care au animale in jurul lor sunt mai buni, mai milosi, mai sociabili.
Doamne.
Mama mi-a luat un catelus cand a realizat ca nu ma poate tine departe de cainii vagabonti, altfel. Si traiam la bloc.
Dar sa arunci un animalut, fie el si pisica, de la etaj in fata copilului…asa ceeva nu se face!
Ca sa nu vorbim de politia animalelor…
Nu era politia animalelor in Romania acum 35 de ani. :))
Cred ca nu si-au dat seama cat voi fi de afectata. O aveau pe sora mea bolnava si presupusul vinovat era pisoiul meu.
Ahhhh, ce trist! Nu-mi vine sa cred ca parintii tai au facut asa ceva. Probabil ca nu si-au dat seama cat de traumatizant va fi pentru tine. Unele lucruri zau ca sunt de neinteles
:( :( :(
Cu siguranta nu si-au dat seama. Mai tarziu mi-au permis sa aduc in casa caini, gaini, iepuri, soparle si tot ce mai gaseam pe afara. :))
eu am rezistat cu un pisoi exact 6zile. ne-am calcat reciproc pe bataturi, m-a calarit intruna, era cuminte doar cand aveam treaba prin casa, iar cand ma asezam pe pat ma ataca, desi eu ii dadeam sa manance si-i curatam litiera. eram crizate si nevricoase si eu si ea. pana la urma ne-am despartit, am dat-o unor oameni cu spatiu mai mare de depozitare si cu suflet mai bun ca al meu…
Ultima mea pisicuta avea obiceiul sa imi escaladeze picioarele pana cand o luam in brate. Fiind pui, avea ghearele foarte ascutite si toata vara am umblat zgariata pe picioare, de imi era si rusine. :))
Daca ii aduc lu’ mama orice animal in casa mi’l zboara pe scari sau pe balcon imediat:)) singurii acceptati sunt papagalii. Am avut totusi dupa foooarte multe insistente o saptamana un caine..se imbolnavise mama pe sistem nervos din cauza acelui caine:)) Si am mai avut o luna sau aproape 2 o broasca testoasa prinsa de tata cand pescuiam …daca totusi caine a sfarsit la tara, broasca a sfarsit aruncata in Ialomita ca un disc:))
:)) Deci incercari ai avut.
Bunica mea s-a imbolnavit de nervi cand am adus acasa un ciobanesc mioritic. Il gonea mereu pe balcon. :))
Frumoasa poveste! Trista? Putintel… Ai asezat in cuvinte o… mentalitate :)
Povestea aceasta mi-a amintit ziua in care am avut prima pisicuta in casa. Sigur ca mai “trecusera” pe la noi iepurasi, hamsteri, catelusi, boboci de rata, pesti, pui de gaina, serpisori, brotacei si altele, dar au fost doar “in trecere” – didactic! :))
Pisicuta – careia i-am spus Miti – era gri toata, cu o pata bej in frunte… Si mica-mica, sa o ascunzi intre palme… Eram mica – la gradinita inca… O zi ploioasa… A venit bunicu si in urma lui un ghemotoc ud si mititel. I-a zis mamei ca “s-a tinut” dupa el, miorlaind. Mama l-a luat, l-a pus intr-un prosop, sa il usuce si… ii omora puricii, care erau ametiti rau in blanita uda (tata a adus niste DDT si au rezolvat cu puricii) Au zis sa o tina pana se mai intremeaza… Si s-a intremat cativa ani! Apoi a plecat! Si am regasit-o dupa alti ani – mare, grasa, frumoasa foc! Era in grija altora. Am luat-o si am dus-o acasa… A recunoscut pana si locul unde mancase cat a fost la noi! Ne-am bucurat ca e bine, am tinut-o o zi si am dus-o la noii ei stapani (pentru ca, intre timp, la noi venisera doi motanei – care au, si ei, povestea lor)
Mama nu voia, nici ea, animale in casa – dar isi facea de lucru cu acestea pentru noi, pentru ca ne vedea asa de fericite si de… preocupate sa ne jucam cu animalele (nu mai stateam pe “maidan” toata ziua)! Ea le hranea :) Ea si tata (dar tata mai putin)
Viata fericita!
Povestea ta mi-a amintit de catelul plouat pe care l-am gasit pe strada si l-am adapostit in geaca. I l-am facut cadou lui Ionut. :))
daca sunt vaccinati corespunzator , ingrijiti si deparazitati , sunt ca oricare membru al familie…il avem si noi ..pe Bijou…de fapt fiica-mea , ca se supara daca nu spunem ca e al ei :)))
Nu deparazitase si nu vaccinase nimeni acel pisoi, dar nici nu cred ca sora mea s-a imbolnavit din cauza lui. Eu dormeam cu el in pat si nu am avut nimic. Ea nu s-a apropiat niciodata de el.
Pacat. Ce sa spun? Eu, stand la casa, orice pisoias am dorit, ne-au lasat sa-l avem. La fel si catelusii. Dar cred ca la fel as fi suferit daca nu ne lasau. In plus, sora mea era asa de dragastoasa cu animalutele ca statea numai bot in bot cu ele :)
Adica le pupa uneori non-stop. O mai prindea mama si o certa. Si n-am avut alergii, n-am avut niciun fel de probleme.
Imi pare tare rau ca n-ai putut sa ai acea pisicuta. Am facut de curand fotografii unei pisicute frumoase. O sa le postez curand. Sper sa-ti aline dorul de pisicuta aceea :)
Si eu ma pupam cu pisicuta si uite ca nu am patit nimic.
Voi veni maine dimineata la tine, am niste restante. Imi plac toate pisicutele. Cu siguranta imi va placea si cea despre care vorbesti. ;)
Imi pare rau pentru pisicuta ta si pentru tine ! :(
Mi-a trecut intre timp. Am trait o viata de atunci. Uneori imi amintesc acele momente, dar nu mai sufar ca altadata. si faptul ca am povestit pe blog m-a ajutat sa trec peste cu mai multa usurinta.
Ce urat din partea lor, nu toate pisicile cad in picioare! Gandeste-te ca daca tu te-ai simtit asa aiurea, cat de marcata a fost pisicuta. Era iubita si deodata a zburat de la balcon :(