Copia fidelă a fotografiilor din copilărie

Din întreaga mea copilărie, puține sunt lucrurile neplăcute de care îmi amintesc. Eram veselă și zglobie, mereu pusă pe șotii, mereu dornică să întâlnesc situații noi. Nu știam pe atunci că adulții, în marea lor majoritate, își formează obiceiuri de care cu greu se despart. Aveau și ai mei câteva și reușeau întotdeauna să mă scoată din minți cu ele. O dată la două, trei săptămâni, mama își amintea că a fost într-o altă viață frizeriță la vreun conac plin de sclavi și atunci mă chema în baie, să își pună în valoare talentul nativ. Degeaba mă zbăteam, degeaba plângeam și imploram. Mama ținea morțiș să îmi tundă “doar vârfurile, să crească părul des și frumos”.

La sfârșit de săptămână, cu noaptea în cap, ne îmbrăcau frumos, ne puneau gentuțele pe umăr și, în pas de soldăței, ne puneau să mergem (eu și sora mea – întotdeauna cu un pas în fața părinților) ținându-ne de mâini – spre locul ales de tata (de obicei la munte, la pădure, la Parcul Bucov…). Nici el nu se lăsa mai prejos. Insista să facem poze, dar nu înainte de a ne aranja bine bruma de bretonel rămasă în urma antrenamentelor pe care mama le făcea pe capetele noastre.

Drept urmare, o parte din timpul petrecut în aer liber plângeam pe ascuns, nervoasă că nu puteam scăpa de sedința foto obligatorie. Descoperisem deja că nu sunt fotogenică și că în mai toate pozele ies cu o mutră tâmpițică. Nu aveam voie să stau în orice poziție aș fi dorit, ci numai țeapănă, de parcă aș fi înghițit umbrela. Nu aveam nici o șansă să ascund bretonelul, căci mi se cerea să privesc spre obiectiv și să zâmbesc. Ar trebui ca orgoliile adulților să dispară, căci multă suferință pot provoca odraslelor.

Când am văzut poza pe care i-am făcut-o Sehașelei, m-a apucat râsu’-plânsu’. E copia fidelă a fotografiilor de care mă rușinam atât de tare în copilărie. Aceeași față de maimuțică-tâmpițică, același bretonel până la jumătatea frunții, același zâmbet idiot. :)))