O aveam pe mama și o aveam pe sora mea. Îl aveam pe Mihai și aveam copilul. Îl aveam pe Loțică și pe copiii lui. Nu îmi erau de ajuns. Din când în când mă întrebam ce fac rudele noastre, toți acei oameni pe care i-am cunoscut cândva și pe care i-am pierdut când ne-am mutat, cu 20 de ani în urmă. Îi căutam pe internet și sora mea se enerva:

-Și dacă îi găsești, ce speri? Crezi că lor le pasă de tine? Crezi că te caută sau că se gândesc la tine?

-Nu știu ce sper. Să îi găsesc, să aflu dacă sunt bine, să fim iar o familie mare.

-Vienela, oamenii se schimbă. Dacă îi durea burta de tine, te căutau.

-Vom vedea.

I-am găsit, rând pe rând. Entuziasmul reîntâlnirilor (virtuale) mi-a dat fiori. I-aș fi îmbrățișat strâns, aș fi împărțit cu ei ultimul dumicat de pâine, le-aș fi povestit câte în lună și în stele, aș fi făcut absolut orice pentru ei, așa cum faci pentru orice membru al familiei.

Primul a dispărut după un schimb scurt de cuvinte și întrebări generale. Altul a venit la noi în casă și, observând că nu îl pot ajuta așa cum spera, s-a dat la fund. Una m-a făcut mahalagioacă pentru că am îndrăznit să apăr într-o discuție drepturile unui văr comun. Alta s-a oferit să îl ajute “luna viitoare”, dar de atunci au trecut multe alte luni si … nimic. Alte două au spus că ne vom întâlni când vor veni în țară. Au venit, au plecat, uitând să se scuze măcar că mi-au dat speranțe, că m-au făcut să le aștept și să cheltui bani pe cadouri pentru ele și familiile lor. Ceilalți îmi dau din când în când câte un like la ceea ce postez pe facebook.

Am prieteni care, dacă nu intru două zile pe internet, mă caută și mă întreabă ce am pățit. Am rude care habar nu au dacă mai trăiesc. Cred că a sosit momentul să privesc adevărul în față, să-l las să-mi sfâșie inima. Avea dreptate sora mea. Oamenii se schimbă. Doar eu am rămas o visătoare și o naivă.