Poate pentru că sunt un bun ascultător, poate pentru că sunt “finuţă“, poate din alte motive care îmi scapă, de multe ori mi se întâmplă să fiu pusă în situaţii jenante, din care aproape că nu ştiu cum să ies. Persoane pe care le-am văzut de 2-3 ori în viaţă şi cu care nu am discutat prea multe se apucă să-mi povestească problemele lor, să-mi dea detalii foarte intime, surprinzătoare, despre relaţiile lor, de parca eu as fi un confesional disponibil non-stop.
Punctul culminant a fost când o femeie măritată, pe care abia o cunoscusem, a început să-mi povestească de amantul pe care şi-l făcuse, în timp ce soţul ei era la cîţiva metri de noi, jucându-se cu copilul. Am rămas pur şi simplu blocată, nu ştiam ce să răspund, nu ştiam cum să procedez, nu mă interesa absolut deloc ce făcea ea, mă temeam că va auzi soţul ei şi vor ajunge să se certe în prezenţa mea.
Am trecut cu bine peste acel moment, dar am rămas cu teama de a nu mai ajunge să ascult confidenţe de genul acesta, pentru că pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Dacă îi spun că acest subiect nu mă interesează şi că nu vreau să aud, ca la mine nu e confesional, e posibil ca persoana să se simtă jignită, doar a avut încredere să-mi destăinuie lucruri importante din viaţa ei. Dacă stau să ascult, apar din ce în ce mai multe detalii, situaţia e tot mai penibilă, iar mie îmi vine să intru în pământ.
:)
Solutia pentru situatia descrisa mai sus pe care as aplica-o eu (daca as fi in locul dumneavoastra), ar fi sa-i povestesc distinsei doamne, ca vaaai da, mi-au mai zis prietenele de situatii similare si vaaaai ce s-a suparat sotul cand m-am scapat din greseala, ca nu stiu cum se face eu nu pot asa sa tin un secret. Toate astea cu tot jocul ala corporal pe care-l au fetele cand sunt un pic aeriene si romantice. Pariez ca si-ar tine gura :D. La modul general de iesire din astfel de situatii cred ca m-as adapta in functie de “poveste”. Dar in stilul asta. Macar sa ma distrez daca tot sunt acolo, nu?
Daca imi mai spui dumneavoastra sa stii ca ma supar. Nu am 115 ani!
Uite o idee buna, sa le dau de inteles ca nu pot tine un secret! :)) Eventual dupa ce ascult, ca sa se invete minte… :))
Pai eu asa vorbesc cu doamnele si domnisoarele indiferent de varsta pana mi se zice sa incetez :D. Si parca nu mi s-a zis pana acum :)).
Eu asa as gandi, daca-i bal, bal sa fie!
Nu ti-am spus pana acum pentru ca nu mi-am dat seama ca imi vorbesti asa. :-P
Sunt multe persoane carora le face bine sa se descarce, sa vorbeasca cu cineva…iar daca in tine vad increderea necesara…asculta’i…iar la punctul in care crezi ca deja intra prea in detalii private incearca sa opresti “confesiunea” intr’un mod mai delicat:p
Nu stiu cum se face, dar mereu sunt eu cea aleasa pentru confidente, iar uneori este obositor sau chiar periculos sa afli intimitatile altora. Si ma tem ca daca ii permit sa inceapa, nu mai pot opri intr-un mod delicat avalansa…
Sfatul meu de individ ofticat pe societate e sa le intorci acestor oameni spatele fara sa iti pese de reactia lor. Cum spunea raposatul si genialul Johnny Cash: “Sooner or later, God’s gonna cut’em down”. O tipa inteligenta ca tine nu are nevoie de aberatii umane in jurul ei ;)
Nu sunt mereu aberatii, dar eu abia stiu sa-mi rezolv problemele mele, cum le-as putea rezolva pe ale altora? Iar cei care vor doar sa se descarce imi arunca mie o parte din povara pe care o poarta… :((
Am patit asa o data, si sincer, m-am bucurat de increderea acelei persoane! Nu am fost deranjat de discutie :)
Si mie imi place sa ascult oamenii, dar uneori mi se pare ca e prea mult. Unele lucruri se discuta doar cu prietenii intimi, cu familia…
Poți să-mi dai numărul ei de telefon? :))))
Lăsând gluma la o parte, știu la ce te referi. Eu însă am o soluție mai simplă, pentru că-s nesimțit. Le spun în față că nu mă interesează, pentru că dacă apuci să le înghiți odată toanele, te vor folosi mereu pe post de receptor al destăinuirilor lor. Măcar așa știi că ori înțeleg și se lasă de sportul ăsta, ori se bosumflă și te scot de la inimă. Either way, îți salvezi sănătatea mintală.
Exact asta mi se intampla. Ii ascult pentru ca au nevoie sa vorbeasca, sau pentru ca sunt curioasa, sau pentru ca nu stiu cum sa scap, apoi vin mereu la spovedit. :))
Si eu sunt o buna ascultatoare. In cazuri de genu’, cand nu vreau sa ma implic cu nimic, ii spun doar: “faci cum crezi ca e mai bine pentru tine”. In felul acesta, nu ma acuza vreodata ca eu am sfatuit-o sa faca nu stiu ce, dar nici ca am fost indiferenta fata de problemele respectivei.
Nu stiu de ce, dar au incredere in mine si imi spun mai mult decat as vrea sa aud. Daca se pornesc sa povesteasca sunt destul de greu de oprit, desi evit sa dau sfaturi in asemenea situatii.
Si eu cred ca am fata de om de incredere sau ceva ca toata lumea imi povesteste toate balariile :)).
Si cum faci sa scapi cand se ingroasa gluma? Sau asculti indiferent ce ti-ar povesti?
Cunosc şi eu sentimentul ăsta şi mi s-a întâmplat şi mie aşa ceva. Am fost pus în situaţii urâte în care am fost nevoit să afirm fără să am curajul să spun ceea ce simt cu adevărat. În cele din urmă, totul se termină cu bine :) Oricum ar fi.
Prietenii este normal sa iti spuna ce au pe suflet, dar cum sa ma uit in ochii unei persoane pe care am vazut-o de doua ori si sa ii spun cu ce probleme ma confrunt?