Într-o dimineaţă s-a trezit într-un pat străin, alături de Cornel, prietenul din copilărie al soţului ei. Ştia doar că se îmbătaseră, că fusese nervoasă, că se simţise rău. Nu îşi amintea cum ajunsese în patul lui Cornel, nici dacă făcuseră ceva. O durea capul, dar nu simţea nici un regret. Nu simţea nimic.
S-a dus în bucătărie, a căutat prin dulapuri până a găsit tot ce îi trebuia pentru a face o cafea, a fumat două ţigări şi s-a gândit că ar fi bine să plece. Dar Cornel era deja în uşa bucătăriei, privind-o atent. Au mai băut o cafea, evitând să discute despre noaptea trecută, apoi a condus-o acasă.
De atunci se obişnuise să fie alături de ea tot timpul, chiar şi când femeia îl urmărea pe Marius prin cluburi, pe străzi, când stătea sub geamul lui, urmărindu-i mişcările întrezărite prin perdele. Era geloasă, suferea că fusese respinsă fără menajamente, avea gânduri de răzbunare, iar Cornel încerca să o tempereze, să o trezească la realitate. Dar femeia nu se putea opri. Bea în continuare, îl exaspera pe Marius cu telefoanele, plângea şi îi povestea lui Cornel despre toate necazurile care îi întunecau viaţa. Îşi dădea seama că s-a distrus, că este o epavă, avea zile în care nu se recunoştea privindu-se în oglindă, dar nu ştia ce altceva ar putea face.
În acea dimineaţă, pe femeie au trezit-o razele puternice ale soarelui. Cornel intrase în casa pe care ea o uitase descuiată, pregătise micul dejun, deschisese geamul de la dormitor şi acum încerca să stea de vorbă cu ea.
A vorbit mult, privind-o calm, dar hotărât. I-a amintit de dragostea ei faţă de soţul care suferea pentru că încercase să îi ofere o viaţă mai bună, i-a atras atenţia că nu poate continua la infinit să plângă după un barbat care o evita, i-a spus că nu este totul pierdut, că în acea noapte nu se atinsese de ea. A convins-o să stea o zi fără băutură, să meargă la un salon de înfrumuseţare, a plimbat-o pe străzile oraşului, prin magazine, îndemnând-o să îşi cumpere ceva frumos. Când s-a înserat, femeia era ruptă de oboseală, dar mulţumită de ea, pentru prima dată după mult timp. Fusese o lecţie dură, din care ieşise cam şifonată, dar mult mai matură şi hotărâtă să nu se mai lase doborâtă de necazuri.
Prietenii autentici sunt comori rare în viața noastră, adevărați tovarăși care merg alături de noi pe drumul vieții. Cu toate că pot părea puțini, prietenii care ne înțeleg în momentele când greșim și care ne îndrumă cu blândețe, diplomatie și iubire sunt printre cei mai valoroși aliați în călătoria noastră.
Atunci când comitem greșeli sau luăm decizii nepotrivite, este ușor să ne simțim copleșiți de regret și vinovăție. În aceste momente delicate, prietenii care ne înțeleg nu ne judecă sau nu ne resping, ci ne oferă umărul lor cald pentru a ne sprijini. Ei ne oferă ascultarea atentă de care avem nevoie pentru a ne exprima frustrările și anxietățile, fără teama că vor pleca. Cu înțelegerea lor, ne simțim mai puțin singuri în fața provocărilor.
Ceea ce face prietenii cu adevărat speciali este abilitatea lor de a ne ghida cu blândețe către a găsi soluții și a ne corecta direcția fără să ne rănească. Ei înțeleg că a schimba viața sau a-ți corecta greșelile nu este întotdeauna un proces ușor, ci necesită timp și efort. Prin urmare, ei aleg cuvintele cu grijă și folosesc tactul pentru a ne ajuta să vedem dincolo de neajunsurile momentane și să ne concentrăm pe o perspectivă mai largă.
Diplomația este o abilitate prețioasă pe care prietenii care ne înțeleg o posedă în mod natural. Ei știu să aducă în discuție subiectele sensibile fără a ne răni sau a ne face să ne simțim defensivi. Ei aleg să ne împărtășească perspectivele lor cu o doză de empatie și respect, astfel încât să putem lua în considerare punctele lor de vedere fără să ne simțim atacați.
Iubirea este fundamentul relațiilor autentice și este ceea ce face ca acești prieteni să fie atât de influenți în viețile noastre. Cu o bază solidă de iubire și încredere, prietenii care ne înțeleg pot să ne inspire să devenim versiuni mai bune ale noastre în modul cel mai neagresiv. Ei nu încearcă să ne schimbe din nevoia de a ne conforma așteptărilor lor, ci din dorința sinceră de a ne vedea fericirea și creșterea personală.
Într-o lume plină de agitație și presiune, prietenii care ne înțeleg și ne sprijină în momentele greșelilor și schimbărilor sunt comoara noastră neprețuită. Ei sunt farurile care ne îndrumă prin ceața incertitudinilor și ne reamintesc că suntem, în cele din urmă, oameni în căutarea evoluției și împlinirii.
Mno, clar am ratat chestii pe blogu-ti dar articolul asta mi-a placut tare :)
Multumesc, ma simt flatata.
Ai citit si prima parte, Gabi?
Spre rusinea mea, nu :(
Dar recuperam, recuperam :P
Nici eu nu reusesc sa trec pe la tine atat de des pe cat mi-as dori, dar voi incerca sa recuperez. :-P
O poveste cu un final fericit, pacat insa ca majoritatea au un final dramatic …
Ma durea inima de ea, sa o las in noroi pentru totdeauna. Macar ea sa scape. ;)
Eh, ce misto ar fi daca ar fi asa de simplu. Dar mie nu mi se pare neaparat un final fericit. Prima zi e mereu cea mai simpla. Dar ce face cand e Cornel in vacanta sau la slujba si incepe sa se “plictiseasca”? Ca sa nu mai vorbim ca nimeni nu se lasa de alcool cu atata usurinta. Sau de obiceiuri proaste.
Era pacat sa nu ii intind o mana, sa o scot din mocirla. Este o poveste trista, povestea multor femei fara busola si fara scop in viata. Am vrut sa nu aiba un final care sa ne lase intristati.
Stim toti ca in realitate sunt foarte rare cazurile in care chiar ies la lumina, dar pe blog merge. ;)
Mereu cele mai dure lecții le învățăm din situațiile din care ieșim șifonați.
Primul pas e greu, dar cu băutura e greu de lucrat. Mai bine să nu te joci cu ea.
Frumoasă lecție de viață! :)
Multumesc.
Nici nu stiu cate cazuri se rezolva cu adevarat, dar banuiesc ca nu sunt prea multi cei care izbutesc sa scape de acest viciu.
Alcoolismul la femei este o problema deosebit de dificila si adesea ignorata. De ff multe ori este insotit de alte probleme psihologice/psihiatrice neadresate, chiar mai mult decat la barbati. Nu este la fel de frecvent ca in randul barbatilor, insa este de obicei grav si cu consecinte sociale ff neplacute pt femeie. O recomandare de film artistic american despre aceasta problema este When a Man Loves a Woman, cu dl Andy Garcia si d-na Meg Ryan, care se gaseste integral pe gratis pe YouTube. Iata prima parte. Celelalte parti se gasesc pe pagina respectiva de YouTube,
Mai eu zic ca orice alcoolic are probleme psihice indiferent de sex. Iar chestia cu consecintele sociale nasoale la femei este din cauza ca, n-am idee din ce cauze, femeilor li se scuza mai greu iesirile de genul de asta.
Nu e chiar atat de clar daca orice alcoolic are si alte comorbiditati psihiatrice de la bun inceput, desi desigur ca va incepe sa acumuleze destule pe masura ce alcoolismul progreseaza. In mare pare se accepta ca etiologia alcoolismului are determinante genetice destul de puternice. Asta nu inseamna ca unii oameni cu probleme psihologice/psihiatrice pre-existente nu se pot apuca de alcool pt a-si “trata” singuri anumite simprtome suparatoare, cum ar fi anxietatea sau depresia, sau chiar dificultatea de a dormi, si, in plus de ce aveau la inceput, vor dezvolta si alcoolism pe “deasupra”.
Totodata, in legatura cu alcoolismul exista si puternice judecati/prejudecati si este vazut si ca un viciu moral. Nu zic ca nu ajuta sa fie vazut asa, pt ca insusi unul din criteriile lui este suferitul unor consecinte sociale adverse severe in urma consumului excesiv de alcool, si, in ciuda lor, continuatul consumului de alcool + pt ca poate ajuta motivatia pt a intra in vreun fel de tratament, care tratament nu poate decat sa fie abstinenta, deoarece incercarile de a utiliza alcoolul in mod “moderat” si flexibil nu au fost divedite ca ajuta. De fapt chiar si incercarile de abstinenta au o rata de succes deosebit de mica. Este intr-adevar legat de centrii placerii din creier deosebit de intens, si in RP Chineza in acest moment se incearca experimental ablatie de nucleu accumbens, desi rezultatele sunt inca nesigure. Pe coasta de vest SUA, se incearca invers, stimulare de nucleu accumbens (un nucleu din creier implicat in circuitele de gratificatie/placere), cu rezultate si mai slabe decat ablatia acelui nucleu (distrugerea lui neurochirurgicala sau cred de fpat neuro-radio-chirurgicala)…asta fiind un fel de imagine deosebit de plastica a incercarilor de a “smulge unui viciu” efectiv “de la radacina”.
Rudolph, cred ca ai ratat articolul asta, despre alcoolicii din SUA.
Alcoolismul nu cred ca trebuie numit viciu, ci mai degraba boala.
Eu l-as mentine in categoria “viciu”.
Nu devii alcoolic sau consumator de droguri daca nu-ti doresti, daca nu te impingi singur in directia respectiva. Ca, ulterior, pierzi controlul, asta e inerent si nesemnificativ.
@ intuneric E un pic mai complicat de atat. Eu zic ca-i boala.
Pai “determinantele genetice deosebit de puternice” nu sunt cumva exact problemele psihiatrice? Sau e vorba despre gene implicate in sensibilitatea la alcool / retelarea neuronilor din accumbens, asta as vrea eu sa stiu. Sunt absolut convins ca exista o predispozitie genetica. Dar as vrea sa stiu in ce consta ea. E psihiatrica, neurologica, metabolica? Sau poate fi din oricare dintre categorii? (cum ma gandesc ca e cazul de fapt). Adica, ma rog, sunt convins ca-i multifactoriala si ca atare are mai multe cauze (poate chiar combinate), dar atunci tratamentul ar trebui sa varieze in functie de cauza, fiindca n-ajuta o solutie neurochirurgicala pentru o problema metabolica. Sau, de fapt, desigur, ar putea ajuta dar doar daca e sigur cumva in aval fata de cea metabolica.
Si mai sunt curios de o treaba. Eu sunt foarte pro ideea predispozitie genetica si “genotipul bate factorii de mediu” (Kadia vs. mama 1-0). Dar desigur nu cred ca-i exclusiv genetic. Cu toate astea ma intreb, atunci cand au concluzionat o predispozitie genetica pentru alcoolism cum naiba au exclus factorii de mediu? Ca aici clar nu-s neglijabili. Adica daca taica-tu e alcoolic si devii si tu alcoolic, cum poti sa distingi intre ce-i puterea exemplului + accesibilitatea licorii + mediu nasol de viata si ce-i genetica proasta? Chiar daca faci un “genome-wide association study” tot va fi contaminat de elementul asta. Sa zicem ca iei o populatie de alcoolici si o compari cu o populatie de non-alcoolici. Sunt prea multi factori “sociali” de care trebuie sa tii seama. Gen varsta, etnie, tara, sex, educatie, IQ, tipul de educatie (medical vs restul), gradul de stres al meseriei, etc. Dar daca tii seama de toti factorii astia ajungi sa o dezrandomizezi grozav. Sau, daca vrei sa fii random si sa te uiti care-i factorul/factorii comuni atunci iti trebuie un lot IMENS ca sa corectezi pentru variatiile introduse de tine. Ideal ar fi sa compari numai grupuri in care ai un frate alcoolic si unul ok. De acelasi sex eventual. Fiindca in grupul acela gigant (preuspunand ca ar avea cineva banii) vad o buba daca caracterul e multifactorial, adica poligenic. Mi se pare ceva cumplit de analizat si sa obtii si “hit-uri” semnificative statistic. In plus multe “hit-uri” reale vor pica sub nivelul de semnificatie si vor fi pierdute. Deci o gramada de bani si efort cu un rezultat minim si nesigur. Exact ca la studiile legate diabet pe care le-am vazut la Kadia. Diabetul de tip II (asta care apare la adulti), in mare masura, are si o predispozitie genetica. Dar pana unde e genetica si de unde incepe lacomia si stilul de viata prost al persoanei, nu se stie. Si n-au reusit sa determine ca-s lacomi toti din motive genetice. Evident ca-s cateva genome-wide association studies, dar sunt atat de usor de atacat si facute atat de slabut ca-s departe de a fi credibile. Si eu ma gandesc ca asa e si la alcoolism. Si daca nu stii cauza, pai atunci e cam greu sa tratezi. Sau dai cu tunul dupa muste.
Sau legat de alcoolism studiile sunt mai bine facute sau mai usoare dintr-o cauza pe care eu nu o stiu si n-am considerat-o? Evident pot sa ma duc sa ma uit pe pubmed, dar daca ai facut-o tu, as prefera sa nu o fac. Fiindca totusi eu citesc foarte greu partea medicala sau de biologie a problemei, cu exceptia partilor de genomica sau de statistica, unde imi este mult mai usor, ca am lucrat si eu asa ceva o perioada (dar nu din perspectiva unui biolog/medic, desigur). In plus nu-mi prea place sa citesc despre treaba asta ca-i deprimant.
Probabil studiul a fost facut tot de faimosii cercetatori britanici. Daca merg in coltul strazii mele, unde este o bodega, din 30 de betivi, cati sunt la ora asta acolo, cel putin 20 au avut motive diferite sa se ia de baut. La fel de sigur este ca unii au antecedente in familie,iar altii nu. :))
Si eu cred ca sunt putine femeile care beau doar de placere. Probabil cele mai multe dintre ele au suferinte pe care incerca sa le ingroape, refuzand sa le priveasca si sa le rezolve.
Am impresia ca am vazut filmul, dar nu sunt sigura 100%. Poate ma uit diseara la el, daca reusesc sa imi fac timp.
imi plac povestile cu happy end doar ca in real life se intampla rar asa :)
norocul ei ca nu trebuia sa munceasca si ca nu avea grija banilor si a zilei de maine altfel nu vad cum ar fi putut sa-si duca viata doar prin cluburi…
important e sa incercam sa invatam din intamplarile dure ale vietii…e greu si nimeni nu iese nesifonat din asa ceva doar ca unii aleg sa se zbata si sa lupte iar altii sa-si planga de mila…si unii si altii au dreptatea lor pentru ca nimeni nu poate fi altfel decat este de fapt…
Cred ca ar fi fost un noroc daca nu avea bani si era nevoita sa munceasca. Interactiona cu altfel de oameni, avea un program…
Nu suntem construiti dupa acelasi calapod, nu reactionam la fel. Ai dreptate, este greu sa fim altceva decat am fost construiti sa fim.
Dupa cum se terminase precedentul, chiar nu ma asteptam la un final fericit. Pana la urma tot un barbat a ajutat-o sa iasa la liman…
Din pacate, in realitatea cea mai reala din vasta majoritate a cazurilor, acel barbat “salvator” va tinde sa fie un barbat de tip exploatator destul de brutal, sau, in cazuri mai rare, poate fi si un barbat de tip co-dependent cu probleme severe de maturitate si competenta personala care tinde sa se simta atras de diverse cazuri de pisici abandonate pt a le salva.
In cazul filmului artistic de mai sus, desigur, nu poate fi vorba decat de solutia Hollywood a unui barbat de tip sfant matur autentic, ceea ce nu cred ca exista nici macar in cartea Istoria Sfintilor, decat poate reprezentat de cateva cazuri de sa le numeri pe degete.
Mai bine ar fi fost niste sfinti mucenici de pe la vreun centru de tratament cat de cat profesionist…insa mie imi place blogul Vienela pt ca se incapataneaza sa ne ofere suport moral la nivel social prin descrierea destul de cvasi-realista a unor situatii extraordinare. De fapt cred in mod sincer ca, datorita talentului literar, Vienela chiar ar reusi sa scrie scenarii de film chiar de destul de mare succes de public, din alea de care se chinuie Hollywood-ul sa il convinga pe dl Cristian Mungiu sa le realizeze, numai ca el inca “nu se lasa” chiar asa de usor ispitit…eu propun Hollywood-ului sa il lase la o parte pe dl Cristian Mungiu pana s-o decide dansul in legatura cu dilemele morale, si sa inceapa sa ii trimita scrisori de propunere Vienelei !
Si nici macar nu scriu ironic si nu glumesc deoarece eu nu subestimez importanta uzinii de vise cinematografice, puterea ei chiar si vindecatoare in destul de multe cazuri…insa, desigur, la nivel de educatie de public larg, parerea mea este ca de aia trebuie sa existe si critici profesionisti etici si competenti care, printre picaturile de recomandat filme si de discutata la nivel estetic elevat, sa aduca aminte acelui public ca exista totusi o diferenta intre filme si realitate. BOR poate ajuta si ea, ca sa nu se simta uitata si abandonata in competitia sa cu mirajul Hollywood, plus ca in cazul ambelor este vorba de intentii onorabile…gata ! am impacat iar si lumea iudeo-crestina in urma unei zile in care am facut numai gafe diplomatice de proportie colosala eu personal in real life ! Bine cel putin ca reusesc sa fiu diplomat pe bloguri !
:)) Salvator de pisici abandonate? :)) Da, probabil era chiar genul acela… :))
Inca nu au aflat de mine, Rudolph. Sa vezi nebunie cand vor incepe sa vina propunerile de la Hollywood. Nu imi dai o mana de ajutor, sa ii anunti de existenta mea (glumesc) ? :))
Gandeste-te ca pe blog nu pot scrie asa cum as vrea, pentru ca nimeni nu are rabdare sa citeasca articole interminabile. Sunt nevoita sa ma limitez la un numar destul de mic de cuvinte. :))
Cred ca mai educative sunt povestile cu final tragic, decat cele care se termina ca si basmele din copilarie.
Re “mai educative sunt povestile cu final tragic”: zau, nu sunt nici alea educative, doar in sensul in care sa te faca sa eviti durerea de atunci inainte si asta iti poate limita experienta ulterioara de viata si maturizarea. De aia ziceam si ca povestile cu Happy end au, cred eu, o valoare educativa mai mare (asa pe calitativ) pt ca cel putin sustin moraluri si prezinta role modeluri pt oameni. Din tragedii nu invata nimeni decat de ce sa se fereasca. Dar din povestile cu Happy end lumea invata catre ce ar putea aspira, desigur daca isi da seama realist ca alea sunt doar filme si viata e viata (de aia sunt utili criticii de film !)
Adevarul cred ca este la mijloc. Cine are urechi de auzit, aude oricum. Cine vrea sa invete din greselile altora, invata, cine nu, face aceleasi greseli pana pricepe.
Am incercat sa ofer un sfarsit mai putin trist si m-am gandit ca era genul de femeie care nu ar fi reusit singura, nici cu ajutorul vreunei alte femei. ;)
Pai nu…ca alte femei in ochii domnisoarelor de acest tip sunt fie:
1) concurenta
2) proaste
3) babe
Am cunoscut si eu cateva :D.
:)) Exact! Doar un barbat ar mai putea salva ceva. :))
Finalul contureaza ideea de fictiune…pentru ca in realitate sunt foarte putine, aproape niciunul chiar, cazurile in care astfel de povesti au un final fericit
Nu aveam de gand sa va las cu sentimente de tristete, asta a fost motivul pentru care am ales un final fericit.
Bravo,Vienela, ai salvat un suflet de la pierzanie!:))Scoate-i si barbatul din puscarie s-o gaseasca infloritoare si toata lumea sa fie fericita!
Nu, nu. Pe el lasa-l sa putrezeasca acolo, ca merita. Animalele astea distrug copiii, transformandu-i in monstrii.
Cred ca asta e un happyend de etapa doar.
Recuperarea unei femei care a ajuns in situatia asta e de obicei anevoiasa, marcata de numeroase recaderi. Prietenii pot ajuta, dar numai pana la un anumit punct. Lupta cu demonii trebuie dusa, din pacate, in mare parte de unul singur…
Cred ca sunt extrem de putine cazurile in care o femeie scapa de acesti demoni si se redreseaza. Probabil un copil le-ar putea ajuta pe unele dintre ele. Zic si eu…
@vienela: intaorcete la partea cu cornel ca mi-au ramas ochii imprimati pe monitor, cum adica el nu i-a facut nimic? Hai ca am glumit :). Da foarte bun prietenul asta Cornel daca era in realitate intamplarea… . Nu stiu de unde ai atata inspiratie imi plac articolele mult.
Mult succes! Revin cu drag!
Era un adevarat cavaler, Cornel asta. :))
Nici eu nu stiu de unde vine, ca am unele zile cand stau cate o ora in fata monitorului, fara sa scriu un rand sau macar sa stiu despre ce as vrea sa scriu.
Multumesc mult, Narcis. Succes si tie!
Scuze acum am vazut ma corectez : “intoarce-te”. Multumesc
Se mai intampla. ;)
Ai reabilitat-o :)
E un final mai roz… Cat despre Cornel, nu prea exista asa ceva, iti garantez. Toti barbatii care vor sa ma “ajute” sa ies din starea in care sunt, prieteni bineinteles, si unii si casatoriti, abia asteapta sa “pic”. :))
Ori poate acel Cornel ar fi putut fi instruit sa aiba grija de ea daca o ia (prea) razna. La interlopi se cam obisnuieste.
Ba da, exista. Sunt rari, dar exista. Cunosc o fata care chiar a intalnit un Cornel, intr-un moment de cumpana al vietii.
Normal ca cei mai multi, chiar cand sunt buni si atenti, au ganduri “murdare”…
Nu m-am gandit la aspectul asta, dar este de luat in considerare. Grija fata de femeia sefului, a prietenului care este inchis…