Ca un părinte bun și cald, soarele mi-a pus pe frunte o rază și m-a certat încetinel: de ce nu împarți tuturor căldură, așa cum fac eu? Chiar și cu riscul de a-i auzi cum mă înjură când încep să transpire?

Albă și rece, luna m-a certat și ea: de ce nu luminezi drumul prin beznă al celor din jurul tău? Vrei tu să-i vezi cum insistă în ideea că negrul e alb?

Căzând din cer cu unduiri sticloase, stelele au strigat: de ce nu faci din viața ta o poveste care să îi inspire și pe ceilalți? Cine mai crede în basme?

Gemând sub greutatea lumii, pământul a murmurat: de ce nu iei și tu o parte din povară? Mai au oamenii nevoie de eroi?

Am deschis ochii și am privit încă o dată tabloul. Pământul era același dintotdeauna. Pe o parte luminat, pe o parte umbrit. Cu toate astea, ceva se schimbase. În tabloul meu își găsise locul o comoară. Nevăzută și neauzită de alții, mă silea să îmi pun întrebări și să îmi dau răspunsuri. Mă obliga să îmi văd atât părțile luminoase, cât și întunericul din suflet. Mă forța să văd unde greșesc și să îmi schimb atitudinea.

Voi reuși oare?

Comoara din tablou poate fi reală sau poate fi imaginară. Soarta ei depinde numai de noi. Soarta noastră poate depinde de ea…

lumini si umbre