Am trecut de mult de vârsta la care ieşeam în faţa blocului să joc şotron, leapşa sau pititea. Cu bicicleta nu mă pot plimba, pentru că a nins. La o bătaie în zăpadă iar nu pot, deoarece imediat după ce s-a oprit ninsoarea a ieşit soarele, transformând totul în mocirlă. De citit nu am chef… Şi atunci ce să fac? Încă nu am ajuns la vârsta la care să vegetez în fotoliu, croşetând la mileuri de macrame pe care nu le mai vrea nimeni. Chiar nu mi-ar plăcea să îmi văd munca de o viaţă împodobind copaci golaşi prin parcuri.

Vorbesc cu Ionuţ după ce se întoarce de la şcoală şi decidem de comun acord să nu dăm importanţă faptului că Mihai este la muncă. Ştim că nici Bogdana şi sotul ei nu pot veni pe la noi în cursul săptămânii (şi mai ales în miezul zilei). Rămâne să ne jucăm în doi Monopoly Millionaire. După ce sâmbătă am cumpărat domenii şi am construit case până la ora 1 noaptea alături de soţul meu şi de prietenii noştri, după ce duminică am jucat în trei de dimineaţa şi până seara, astăzi am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva acest joc creează dependenţă.

Am mai avut o perioadă în care ne jucam pe calculator monopoly. Ne prindea miezul nopţii cu mâna pe mouse, aruncând zaruri şi licitând pentru proprietăţi. De când am primit jocul câştigat la Ruxa pe blog chiar nu fac altceva decât să mă joc, să număr banii (aici câştiga cel care ajunge primul la un milion) şi să ridic hoteluri, de parcă aş fi copil. Jocul nu permite continuarea până la falimentarea jucătorilor (am încercat), aşa că se şi termină mai repede. Este şi bine, dar şi rău în acelaşi timp. Oricum, ideea este că trebuie să spun adio ordine prin casă, adio mâncare gătită!

Nu îmi rămâne decât să cânt alături de Paraziţii: Cineva să mă oprească! Numa’ să-ndrăznească!