Crescută într-o atmosferă destul de rigidă, cu idei preconcepute despre cum trebuie să îşi trăiască viaţa fiecare om la diferite vârste, cu greu am înţeles că  nu contează etatea din buletin, ci aceea pe care o simţi în suflet. Mi-a fost greu să accept că oamenii pot face tot ceea ce simt nevoia să facă, atât timp cât nu îi lezează pe ceilalţi.

Copil fiind, le judecam pe bătrânele care îşi vopseau colorau părul cu violet de genţiana sau albastru de metil, le consideram puţin sărite de pe fix. La fel gândeam despre cei care îşi făceau tatuaje sau despre bătrânii care umblau pe stradă în pantaloni scurţi. Mi se păreau dezagreabili, parcă îmi iritau retina.

Cred că mi-am deschis ochii şi sufletul abia după ce am cunoscut-o pe mama lui M., femeie încă tânără, crescută şi trăită într-o familie cu concepţii chiar mai rigide decât cele din familia mea. Deşi avea doar 38 de ani, nu ieşea niciodată din satul ei, nu vorbea decât cu membrii familiei, cu preotul şi câţiva vecini din apropiere. Părul lung, negru tăciune, îl ţinea ascuns sub un batic, corpul zvelt era mereu acoperit din cap şi până în piciore de haine urâte, largi, în culori terne.

Deşi în casă dovedea că are o fire veselă, că este plină de viaţă, când ieşea din curte se schimba total, pentru că se temea de gura lumii, se temea să nu fie judecată greşit. Atunci m-am revoltat contra societăţii, contra oamenilor care distrug alte vieţi, doar pentru că îşi imaginează că ştiu ce se cuvine şi ce nu.

Am 42 de ani. Şi nu îmi pasă absolut deloc ce cred alţii. M-am despărţit de tatăl copilului când mi-am dat seama că relaţia nu mai poate fi salvată, deşi familia şi restul lumii îmi spuneau că trebuie să îl accept de dragul copilului şi pentru a evita ruşinea despărţirii. M-am tatuat, mă vopsesc la păr în culoarea vişinei putrede, mă îmbrac în blugi şi pantofi sport, pentru că aşa mă simt bine. Cui îi pasă? Ce treabă are lumea cu ceea ce fac eu?

Scria Bogdan Doicin pe blogul Anei că a fost şocat văzând două doamne cu vârste între 45-50 de ani, cu părul vopsit roz şi îmbrăcate sumar. Spunea că la acea vârstă “toată lumea se gândește fie la pensionare, fie la nunta copiilor, fie la ce au făcut și au adunat de-a lungul vieții. E împotriva firii și a dezvoltării personalității noastre. Sunt de părere că până la acea vârstă avem timp (și cam este de datoria noastră) să ne maturizăm, să ne descoperim limitele și să experimentăm.”

Nu mă pot abţine să nu întreb cine suntem noi, să îi judecăm pe alţii? La fel ca şi Vladen, întreb “cine hotărăşte până la ce vârstă ai voie sau nu eşti penibil să faci ceva?”