Cimitirul speranțelor închise în sticle este aproape
Cimitirul speranțelor închise în sticle era undeva în lume, bine ascuns. Pe marea agitată a vieții se legăna, împinsă de furtună, o palidă umbră a celei ce fusese cândva. Mesajul scris pe-o scoarță de copac, bine închis în sticla de rubin din care pulverizase parfum de tinerețe peste întreaga ei ființă, luase calea apelor sălbatice, în drum spre nicăieri. Știa!
Știa că mesajul ei nu va găsi destinatar, că se va pierde printre alte milioane de mesaje rătăcitoare pe apa tulbure a vieții, prin unde ce încrețesc oglinda apei și pielea fină a femeii. Era o călătorie ciudată. Poteca vieții ce duce spre moarte.
În același timp, era călătoria pe care toate femeile o fac. Întâi grăbite să crească, apoi dornice să fie iubite și împărțind la rândul lor iubire. Spre final încetinind pasul, cu presimțirea că sfârșitul e tot mai aproape.
Cimitirul speranțelor închise în sticle călătoare
Strigătul ei, închis în sticla călătoare, nu era cu nimic deosebit față de celelalte strigăte. Cui îi păsa de dorurile ei, de neîmpliniri, de speranțe îngropate de-un tăvălug nemilos? Cine să o salveze de ea, de temerile ei, de bătrânețea ce-i bătea puternic în ușă, de pustiul pe care îl simțea tot mai acut? Pribeagă pe marea cea mare a vieții, agățându-se de fiece pai plutitor, cutreiera în lung și în lat, în căutarea pământului ferm.
A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle călătoare. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate.
Aruncate pe uscat, poticnite în nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcătuiau marea, abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! T
oate știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu exista speranță, nici bucurie…
Se prefăceau că nu știu…
Dacă ai timp, poate vrei să citești și:
Poveste inspirată din realitate – Salcâmul din tren
Nu am dansat decât o vară cu tine, o vară sfâșietoare
Cum îți trăiești viața? Ce fel de om ești?
Da, ştiam! Dar ce nu ştiam, stă în abordarea ta. Cimitirul mesajelor din sticlă e nisipul auriu al plajelor îndepărtate, zici? Păcat! Mi-ar plăcea să existe rezolvări concrete cu astfel de mesaje, Îmi aminteşte totul de un film ce tare mi-a plăcut!
eu nu stiam, dar ma bucur ca am aflat.
nici eu nu stiam, dar tu stiai ca vreau sa pun si eu un mesaj intr-o sticla si s-o arunc in mare la un moment dat? :D da o sticla de sticla, nu un pet tampit :D
După ce am citit ” Toate pânzele sus” am pus şi eu un mesaj într-o sticlă încredinţată mării într-o vacanţă.
În fiecare zi am încercat şi tot în fiecare zi fratele meu mai mic mi-o aducea triumfător pe seară.
Deh, de unde să ştiu eu de curenţi! :)
Nu stiam, dar intru pe blogul respectiv sa citesc postarea…
Zilnic aruncăm mesaje în sticle şi sperăm ca marea să le ducă la mal, iar cineva să le citească şi, eventual să ne salveze. E atât de greu, uneori, să navighezi căci vântul şi briza te poartă altundeva decât ţi-ai dori…e la fel ca în viaţă: ne propunem ceva dar societatea, întâmplările ne duc în cu totul alte direcţii decât n-am dori.
Mi-a plăcut foarte mult!
Poate că toți ne prefacem la un moment dat că nu știm pentru că nimeni nu poate trăi fără o fărâmă de speranță.
Vienela, niciodată nu mi-am imaginat un cimitir al mesajelor din sticluţe. Mereu mi-am închipuit că ele ajung la salvator. Da, şi eu cred că nu putem trăi fără speranţă.
Nu ştiam că se va termina aşa trist! Nu ştiam…
Spune-mi… unde este acea plajă? Mă voi duce şi voi sparge toate sticlele eşuate, scoţând speranţele din ele!
Ultimul paragraf mi-a mers drept la coarda sensibilă. Pot să-l aleg pe el? :)
Sigur ca da! Poti alege orice doresti… Am ezitat mult intre ele cand le-am bolduit… :)
Ma tem ca acest cimitir chiar exista, ca nu toate sperantele se materializeaza. Mi-ar fi placut sa iti pot spune ca este doar o poveste…
Si eu ma bucur cand lumea afla ca prin blogosfera mai exista si altceva in afara de certuri si mizerii… :)
Oho, daca ai stii de cate ori mi-am propus si eu sa arunc o sticla in mare… Poate cu prima ocazie cand ajung pe litoral… :)
Ha, ha, cat de tare e asta! M-ai facut sa rad! Lasa, ca vin intr-o zi la tine si mergem impreuna sa aruncam sticle, intr-un loc de unde curentii sa nu le trimita inapoi… :)
Acolo gasesti multe scrieri frumoase, ce merita citite cu atentie.
Oare la fel de mult pe cat mi-a placut mie comentariul tau?
Da, sunt convinsa ca are grija creierul sa ne ascunda adevarul, pentru a ne proteja…
Uneori nu apare nici un salvator, sau apare prea tarziu, din pacate… Dar e placut sa ne mintim…
Nici eu, cand am inceput sa scriu, nu stiam ca voi termina asa…
Ah, daca as putea afla unde se ascunde… As merge cu tine, sa le spargem repede, inainte de a fi prea tarziu.