Mă strâmb în fel și chip când scriu. Din miez de gând scot zâmbete și cute între sprâncene. Mă strâmb și când citesc, de parcă-n fiecare rând se dă o bătălie între balauri sau de parcă zefirul mi-ar așeza în poală câte un smarald la orișice cuvânt. Unele texte mă impresionează mai tare decât altele. E firesc, îmi veți spune.
Tot firesc este să-i deranjez pe alții pentru a le citi fragmentul care mi-a plăcut? Sau asta-mi e ursita ce mă face unică (și enervantă)? Nu știu să citesc “normal”. Trăiesc fiecare propoziție. O citesc în așa fel încât să o poată trăi și alții. Exasperat, soțul își îndreaptă atenția către unicul meu descendent:
-E fenomenală mă-ta! De unde știe ea că acela a fost tonul gândit de autor, că așa trebuie intonată fraza respectivă? Uite cum gesticulează și cum se strâmbă când citește! Nici dacă ar fi scris ea articolul / textul / cartea nu ar fi rostit cuvintele cu atâta înflăcărare, trăind fiecare propoziție de parcă mireasma unui albastru crud, întreaga cerneală a literaturii, i-ar aluneca prin nări.
-Nu știi nimic! Nu înțelegi nimic! îi răspunde dragul meu urmaș. În sufletul ei locuiește un poet captiv. Îi permite să iasă la iveală doar atunci când ne citește nouă bazaconiile altora. Ea știe, uneori chiar mai bine decât autorul, de parcă i-ar fi suflet – pereche, în ce ritm, în ce cadență, în ce cheie trebuie rostite cuvintele.
-Dați voi din plisc, gaițe ce sunteți, fără să pricepeți că un text nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu e citit cu intonația potrivită! le strig cu lacrimi de furie și de rușine în ochi.
Mă ghemuiesc în mine ca-ntr-o rotondă, știind că din toate părțile vine același neplăcut ecou. Îmi acopăr urechile, dar sunetul tot ajunge la mine:
-Știi de ce o mare parte din populație nu îți vizitează blogul? Pentru că pe lume sunt prea puțini nebuni care să citească textele, în gând sau cu glas tare, cu intonație și cu gesturi largi, ca și cum ar fi fost acolo și ar fi trăit cele scrise de tine.
Rămân pironită în scaun. În ochi îmi dansează bobițe rotunde, cristaline. Fiecare citește ce are nevoie să înțeleagă sau fix ce vreau eu să transmit?
Cu aceste 12 cuvinte (plisc, descendent, batalie, ursita, pereche, crud, smarald, rotonda, populatie, miez, captiv, mireasma) au transmis și colegii mei câte ceva. Intrați la Eddie și căutați în tabel. Și nu uitați să citiți cu intonație! :D
Zambesc. Stii tu de ce. Multumesc!
Si eu iti multumesc! Zambind! :)
Aşa cred şi eu, că textele trebuiesc citite cu atenţie şi intonaţie, chiar dacă sunt citite în gând, nu cu voce tare. Nu reuşesc să citesc niciodată pe diagonală, ori cap-coadă, ori deloc. O fi ăsta un minus al meu. Asta e! Frumos ai încondeiat duzina! :)
Înregistrează-te, să te auzim şi noi. :) Mi-ar plăcea.
Ce mi-a placut textul asta! M-am regasit in fiecare fraza, chiar si in cuvintele cele. :)
Parca te si vedeam cu gesturi si sunet!
Cred ca mi-ar trebui un optimist iesit din comun pentru a crede ca ce vreau sa transmit s -ar suprapune peste dorintele celorlalti. Ar fi ideal, dar se spune ca idealul nu prea poate fi atins…
Frumoasa duzina ta!
Zile frumoase, Vienela!
Cred că orice om citește alăturarea unor cuvinte prin apel la propria experiență. Nimeni nu poate citi fix ceea ce transmite X sau Y, pentru ca orice text are și un subtext. Acum.. Na, depinde și de text :). Cred că o analogie bună e cu războiul dintre cărți și ecranizări. Eu, de pildă, am ales aproape de fiecare dată (în funcție de posibilități) să citesc cartea și după să văd filmul, pentru a nu mă limita la viziunea unui regizor. Așadar, ceea ce am vrut să subliniez e că poate întrebările care se merită a fi puse sunt – reușim să deschidem noi orizonturi? Prin ceea ce scriem, deschidem noi piste de analiză, ori paliere de dezbateri? Poate că în subtext, avem toți această miză.
Cu drag,
Bohemian words :)
Ce farmec are avea cuvintele dacă nu sunt rostite cu inflexiuni ale vocii care să le individualizeze, să le facă să se reinventeze, să le dea viață?
Minus nu are cum sa fie. Nici macar in privinta timpului petrecut citind, caci este de fapt timp castigat.
Multumesc! :)
Nu merge. Am incercat in filmuletul pentru delaco, de la sb. Mi-a tremurat vocea de parca eram pe scena. :))
:D Tare ma bucur ca nu sunt singura. :)))
Dar e datoria omului sa caute mereu idealul, chiar si atunci cand stie ca el nu exista. :)
Te pup!
Niciodata un regizor nu va putea vedea ceea ce vad eu citind o carte, asa ca aleg sa vad filmul dupa ce termin cartea. :)
Cu siguranta raspunsul la intrebarile tale este Da. Creierul uman este o masinarie care face mereu legaturi surprinzatoare. :)
Bine ai venit pe la mine!
Uneori le citim doar in gand, dar asta nu le rapeste farmecul.