În leapşa de duminică spuneam că nu mă tem de nimic, în afară de cazul în care unul dintre membrii familiei mele păţeşte ceva şi de cutremure. De cutremure am o frică animalică, pe care nu o pot controla. Este destul să mi se pară că începe un cutremur ca să mă pierd, să nu mai gândesc, să tremur, să mă simt rătăcită.

Probabil totul se trage de la cutremurul din 4 martie 1977. Eram prea mică pentru a înţelege bine ce se întâmplă, dar destul de mare încât să mă îngrozesc. Stăteam cu sora mea în pat şi ne jucam când a început. Au venit imediat părinţii să ne scoată din casă, anunţându-ne că este cutremur. Nu cunoşteam acest cuvânt, iar sora mea cu atât mai puţin, fiind mai mică. În loc să piardă vremea explicându-ne ce se întâmplă, au ales să ne spună ca un şofer beat a lovit blocul. A rămas de pomină în familie întâmplarea. Sora mea, care avea 5 ani, ţipa în braţele tatălui meu, care încerca să coboare cu noi de la etajul trei: cheamă poliţia să-l aresteze pe şofer, cheamă poliţia!

Blocul se clătina, şoseaua făcea valuri, iar blocurile turn pe care le vedeam în depărtare păreau că dansează, se aplecau până la etajul 5, se ridicau, oamenii alergau speriaţi în toate părţile, iar cerul era aproape roşu la ora 21, 30. Cum să nu rămâi speriat, dacă vezi aşa ceva la nici 7 ani?

La cutremurul din 1986 dormeam, abia întoarsă de la discotecă, la următorul (nu mai ştiu în ce an – 1988, 1989, 1990? ) eram la munte, rezemată de un gard pe care am crezut că îl leagănă cineva, prin 2000, când a mai fost unul, a încercat Ionuţ să mă trezească, dar eram venită de la schimbul trei şi nu am reuşit să deschid ochii până când s-a terminat.

Dar acum un an, doi, când s-a zgâlţâit iar casa, mă uitam la televizor cu Mihai. Am sărit din pat, m-am oprit în mijlocul camerei tremurand, dezorientată, iar când s-a terminat, am izbucnit în plâns.

Voi vă temeţi de cutremure? Cum reacţionaţi în acele clipe?