Mult timp după ce l-am pierdut pe frumosul meu Sultan nu am vrut să mai aud de câine în casă. Inima mea plângea de câte ori vedeam un ciobănesc mioritic, de câte ori treceam pe lângă părculeţul din cartier, care are o zonă  special amenajată pentru ca proprietarii de câini să îşi scoată la joacă patrupedele.

Când rana s-a mai vindecat, când m-am putut gândi la Sultan fără să izbucnesc în lacrimi, întâmplarea mi-a scos-o în cale pe Chandra, un malamut de Alaska blând şi jucăuş. Nu era la fel de inteligentă pe cât fusese Sultan, dar se bucura la fel de mult când mă vedea întorcându-mă de la serviciu. Dimineaţa stăteam foarte puţin afară cu ea, dar compensam seara, când rămâneam până târziu prin parcuri.

Îşi dovedea iubirea în cele mai nesuferite moduri posibile. Nu trecea săptămâna fără să îmi facă o surpriză. Mi-a ros cărţile pe care eu le lăsam lângă pat seara, atunci când mă lua somnul prea repede, mi-a ros o geantă de piele abia cumpărată (nu mă întrebaţi câţi bani dădusem pe ea), mi-a ros toţi papucii de casă, dar şi cizmele preferate. Dacă nu mă grăbeam dimineaţa să o scot afară, obişnuia să facă pipi sub scaunul din bucătărie, acolo unde îmi beam eu cafeaua.

Aş putea vorbi despre Chandra zile întregi fără să mă satur. Îmi era drag de ea văzând-o cum hăpăia hrana uscată pe care o comandam de pe un pet shop online. Îi făceam supe gustoase şi o răsfăţam cu spinări de pui pe care le înghiţea din două muşcături. Era un câine masiv, puternic, dar de o blândeţe cum rar am întâlnit.

Acum doi ani am pierdut-o şi pe Chandra. Rana s-a deschis iar şi eu mi-am propus să renunţ definitiv la ideea de a mai avea câine în casă, deşi tare mult mi-aş dori. Încă mai păstrez mingiuţa ei preferată, aşa roasă cum a lăsat-o.