Erau prieteni de o viaţă. Amândoi foarte înalţi, blonduţi, liniştiţi şi extrem de politicoşi. Mi-au fost colegi timp de 12 ani şi nici măcar o dată nu am avut ce să le reprosez. Veselia lor era contagioasă, bunătatea lor era proverbială, iar faptul că îşi făceau treaba ca la carte îi ajuta să fie apreciaţi atât de şefi, cât şi de colegi. Şi deodată, nimic nu a mai fost ca înainte. Viaţa, această doamnă care se joacă mereu cu noi şi ne dă palme atunci când ni se pare că totul merge bine, a suflat spre ei şi i-a trântit la pământ.

Unul dintre ei era însurat, avea o nevastă de nota zece şi doi copii frumoşi. Celălalt strângea de aproape un an bănuţ peste bănuţ, pentru o nuntă ca în poveşti. Era îndrăgostit şi se purta ca un bărbat îndrăgostit. Renunţase la ţigări, cumpărase costumul de nuntă, închiriase localul, făcuse tot ce se face pentru ca nunta să iasă perfectă. Cu o săptămână înainte de marele eveniment, iubita i-a fugit cu un vecin, luând cu ea verighetele şi banii rămaşi.

elefant.ro

De atunci, colegul meu s-a schimbat. Avea mereu un râs nefiresc, o privire rătăcită şi uneori privea prin noi, peste noi, ca un nebun obsedat de un gând fix. Prietenul lui, cel însurat, i-a fost alături, l-a încurajat, l-a sprijinit, i-a fost frate, tată, amic. Dupa câteva luni, începuse să îşi revină, să se poarte normal. Şi atunci a mai căzut o bombă. Cel care i-a fost alături la greu, cel care l-a susţinut în clipele grele ale vieţii, avea cancer. Suferinţa lui nu a durat prea mult. Din bărbatul înalt, frumos, nu mai rămăsese nimic. A murit când împlinea 40 de ani.

A fost cea mai grea lovitură pe care colegul abandonat de iubită o primise vreodată. Nu şi-a mai revenit, nu a mai fost niciodată ca înainte. Lipsea de la serviciu, bea, vorbea singur… În acea perioadă, eu mi-am găsit alt loc de muncă şi vreo doi ani nu am ştiut nimic despre acest băiat. Până într-o zi, când ne-am întâlnit întâmplător într-o staţie de autobuz. Continuarea poveştii pe scurt, aşa cum am auzit-o de la el:

În acei doi ani, tot mai des îl torturaseră gânduri suicidare. Nu mai găsea nici un sens vieţii. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, a vorbit spre cer, a cerut un semn, cât de mic, o cale pe care să apuce… Şi “semnul” a venit. Câţiva paşi mai departe a întâlnit-o pe sora lui, care era pocăită. L-a luat cu ea la adunare. La încă o adunare. Într-un final, s-a pocăit şi el. Şi sufletul i s-a liniştit. Spunea că şi-a revenit, că este ca înainte, dar eu nu vedeam decât chipul lui familiar, nimic altceva. Bărbatul din faţa mea nu avea nici o legătură cu cel care îmi fusese coleg timp de 12 ani. Era doar un alt adventist ciudat de ziua a şaptea.

Mi-a oferit o carte, Cel mai bogat om din peşteră- Istoria lui Doug Batchelor. Mi-a spus că acea carte îmi va schimba şi mie viaţa, aşa cum i-a schimbat-o şi lui. Până la un punct, cartea era chiar interesantă. Dar când am trecut de jumătatea ei şi propaganda legată de evanghelişti a devenit agresivă, m-a pierdut, m-a făcut să mă enervez… Cu greu am terminat de citit. Şi în tot acest timp m-am gândit la colegul meu, la transformarea lui, la faptul că loviturile primite în viaţă au fost prea puternice pentru el, l-au înfrânt, l-au ajutat să creadă în poveşti nemuritoare, dar şi să mearga mai departe.