Nu putea fi ținută într-un loc. Își dorise mereu să vadă lumea, să cunoască oamenii, să trăiască aventuri. S-a mutat pe nepusă masă din orașul în care crescuse și în care avea tot ceea ce agonisise în viață, plecând spre zări albastre, cu miros de alge, cu briza fluturând rochițe înflorate, cu nisip încins atingând tălpi albite de sare. Nimeni nu a știu unde anume s-a mutat, din ce motiv a ales să nu lase o adresă familiei sau de ce a plecat tocmai cu acel bărbat, pe care lumea nu îl plăcea.
O lună, două, nouă… Timpul trecea greu, în timp ce familia ei își făcea tot mai multe griji, fără vești de la ea… Își croiau tot felul de scenarii imaginare, temându-se de ce era mai rău, din cauza faimei nu prea bune pe care o avea bărbatul cu care dispăruse… După aproape un an, a sosit o scrisoare emoționantă, în care ea își povestea aventura, își cerea scuze familiei pentru tot și își prezenta soțul cu care se căsătorise de curând, într-un mod romantic, la o mănăstire.
Trăise greu în acel an, deși plecase de acasă entuziasmată și plină de încredere. Lucrase din greu, pe bani puțini. Locuise într-o zonă urâtă, murdară. Fusese terorizată de bărbatul cu care plecase, după ce el își dezvăluise caracterul și se lăsase mânat de o gelozie bolnăvicioasă. Norocul a venit pe neașteptate, în ziua în care bărbatul a întins mâna să o lovească la serviciu, de față cu ceilalți angajați. Un coleg nou, care nu apucase să descopere firea violentă a bărbatului, a sărit în apărarea ei. A fost primul pas spre o iubire ce durează de foarte mulți ani.
Familia ei, aflând adresa, a plecat într-o fugă la malul mării, să o vadă. A convins-o să se întoarcă acasă. Nimeriseră o zi geroasă, în care parcă și pietrele crăpau de frig. Au ajuns tremurând în orașul aurului negru, în casa primitoare din care ea lipsise un an. Soțul ei, colegul care o scăpase de bătăile umilitoare și de viața grea, încântat de primirea ce i se făcuse, a scos din geanta de voiaj o cutie elegantă de tablă. Era ceaiul parfumat ce unește prieteni în căldura caselor, unește destine în mod neașteptat, unește arome, emoții și iubire în cești finuțe de porțelan, într-un buchet magic.
Povestea este reală, culeasă din viață, de la prietenii mei.
Toate povestile sunt frumoase atunci cand au un final fericit!
Imi place mult povestea scrisa de tine, sa nu renunti la asta!
Îmi imaginez aroma ceaiului aproape materială, plutind ca un fir de mătase, sau ca o eșarfă subțire, peste camera care începe să se încălzească de aburi, de vorbe și de parfum îmbietor. Este o minune ceaiul savurat cu prietenii! Nu este prima dată când poveștile tale îmi reamintesc crâmpeie din viața unor persoane cunoscute. Și nu a fost fata aceasta nici prima, dar nici ultima femeie care pleacă departe, înșelată de aparențe sau fugind de-o situație neconvenabilă. Totuși, cum au stat părinții aceia fără vești, fără o certitudine?! Bine că soarta i-a zâmbit! Vienela, mi-a făcut plăcere să citesc rândurile tale, rămâi una din scriitoarele pe gustul meu! :)
O poveste de viata cu final fericit.Cred ca ceaiul in acea zi de iarna a fost magic.
ce frumos e cand astfel de finaluri se intampla si in viata, nu doar in povesti.. un ceai este mereu un dar minunat.
Frumoasă povestea! Şi finalul! :)
Frumoasa povestea, cu atat mai mult cu cat este reala. Casa de piatra tinerilor presupun insuratei, si viata frumoasa sa aiba impreuna.
Un caz fericit, un barbat care stie sa respecte, o poveste frumoasa – de la un punct inainte. :)
Saptamana minunat sa o petreci!
Poveste frumoasă, dovedește că vremea cavalerilor încă nu a trecut, deși nu mai apar călare pe cai albi ! :D A, încă o diferență: cavalerii adevărați, din timpurile medievale, beau vin, nu ceai. Da’azi e bun și ceaiul !
Să ai zile frumoase, Vienela !
Citit ma gandeam “inca o femeie nefericita” ma bucur ca nefericirea de la inceput i-a adus prietenei tale fericirea si barbatul care sa o apere si sa o iubeasca :-)
Frumoasă floricica, potrivită cu finalul poveştii.
Uneori, o minuscula frunza de ceai poate schimba o viata, o lume. Minunata poveste, Vienela! Felicitari!
Parca ai descris povestea unei matusi de-ale mele. Povestea aproape exacta, ma face sa ma gandesc cat de bun e ceaiul in unele situatii.
Of! Ce plăcut şi ce sentiment straniu. Câte astfel de poveşti încep astfel dar nu se termină la fel. Iar gândul apropiat al mării îi dă poveştii aromă de ceai cald şi nisip de speranţă. Frumos tare!