Mi-am dorit să păstrez doar pentru mine acest vis, să nu vorbesc cu nimeni despre el până când îl văd gata pregătit să devină realitate. Am plăsmuit, am fantazat,  m-am înflăcărat la gândul că va veni o zi în care visul se va împlini. De atunci au trecut câteva luni.

Nu a fost zi în care să nu mă gândesc la momentul în care îmi voi arunca rucsacul în spate şi îmi voi lua rămas bun de la familie pentru două luni. Mă vedeam străbătând o porţiune a Europei la pas, alături de prietena mea. Impulsionate de interese aparent deosebite, unite de pasiuni comune, plănuiam să ne rupem pentru o perioadă de realitatea cotidiană. Proiectul nu era bine pus la punct, dar ideea creştea, se dezvolta, prindea aripi.

Deşi nu foarte încântaţi, soţul şi copilul meu au spus la început că ar fi de acord cu plecarea noastră. La fel şi sotul Bogdanei. În sinea lor erau ferm convinşi că este doar un moft trecător, un plan irealizabil în condiţiile actuale. Ştiau că eu nu îmi voi abandona blogul pentru două luni, că mi-a fost greu să îl las singur chiar şi o singură zi, că îmi va fi greu să strâng banii necesari acestui voiaj. Ştiau că prietena mea nu poate pune lacăt pe uşa showroom-ului de mobilă. Ştiau că nici măcar fizic nu suntem pregătite pentru această “evadare”.

Ieri, datorită Ioanei Budeanu, căreia îi mulţumesc din toată inima, am întrevăzut soluţia. Mi-am dat seama că dorinţa noastră este realizabilă. Entuziasmul meu a fost fără margini. Am râs, am dansat, am plâns şi am dat fuga la Bogdana, să îi dau vestea. Soţul meu tot nu era convins că se poate, aşa că i-a cerut părerea lui Florin Ruşanu, care i-a confirmat. Da, planul este realizabil. Da, cu puţin ajutor vor reuşi. Da, să se pregătească.

Asta i-a pus capac lui Mihai. Cât timp planul părea o utopie, a fost uşor să spună că este de acord. Când i s-a confirmat că aş putea pleca, i-a căzut cerul în cap. La fel a păţit şi soţul Bogdanei. Nu vor ca femeile lor să plece singure de acasă două luni (este un termen aproximativ). Nu negociază, nu stau la discuţii. Femeile nu pleacă singure în lume pentru o perioadă atât de mare de timp.

A venit rândul nostru să simţim cum ne sunt tăiate aripile. Am adus argumente, am vorbit, le-am căutat pe internet detalii, l-am atras de partea noastră pe cumnatul Bogdanei. Nimic. Mihai mi-a spus că toţi trei am avea nevoie de balast, pentru a rămâne cu picioarele pe pământ. Nici măcar băiatul meu nu mă înţelege şi nu este de acord cu plecarea.

Nu vreau să renunţ la visul meu, dar nici să îmi pierd familia pentru el. Ce este de făcut? V-aş rămâne recunoscătoare dacă mi-aţi oferi nişte sfaturi. Luaţi în calcul faptul că nu avem bani pentru a pleca împreună (mă refer strict la familia mea), iar Mihai nu poate lipsi două luni de la serviciu.