Ce pot face pensionarii în timpul liber

Îți amintești cărțile de aventură ale copilariei și adolescenței? Eu da, cu foarte mare plăcere și nostalgie.

Nu văzusem marea niciodată, însă o întâlneam deseori în povești. Mă fascinau personajele care, pierdute pe mare sau pe vreo insulă pustie, aruncau în apă sticle. Închideau în ele mici bilețele cu strigăte de ajutor.

În acel mic țipăt sfâșietor de ascuțit erau cuprinse toate speranțele naufragiaților, toată viața lor și întreg viitorul. Vai, cât îmi doream ca mesajele lor să ajungă la mal și să fie găsite. Cât îmi doream să fie salvați!

Cimitirul speranțelor închise în sticle. Învață din poveștile de viață ale altora

 

 

Aveam 18 ani când am văzut marea pentru prima dată. Vârsta nu m-a împiedicat să mă plimb de-a lungul plajei, căutând sticle venite din mare.

În sufletul meu exista o speranță uriașă că aș putea deveni salvatoarea unui naufragiat. Nu am avut acest noroc. În plimbările mele pe plajele lumii am găsit numai sticle din plastic aruncate cu nepăsare de către turiști.

Totuși, poveștile copilăriei și ale adolescenței au contribuit semnificativ la cultura mea generală, la dezvoltarea empatiei față de cei năpăstuiți de soartă și la dragostea mea infinită pentru cărți și pentru mare.

 

Peste ani, participând la un joc între bloggeri, am primit ca tema să scriu un text cu subiectul “știa“. Da, un text în care cuvântul “știa” să fie vedeta.

Ce a ieșit, vei asculta în minutele următoare. Eu îți mulțumesc încă de acum pentru susținerea ta, pentru like, comentariu și abonare cu clopoțel.

Ce pot face pensionarii în timpul liber? Jurnal pentru a-ți scrie memoriile

 

Ce pot face pensionarii în timpul liber

 

Cimitirul speranțelor închise în sticle era undeva în lume, bine ascuns. Nimeni nu știa exact unde.

Pe marea agitată a vieții se legăna, împinsă de furtună, o palidă umbră a celei care fusese cândva. Femeia scrisese mesajul pe spatele unei vechi scrisori. Îl închisese ermetic într-o sticlă. O aruncase în mare. Sticla luase calea apelor sălbatice, în drum spre nicăieri. Știa!

Știa că mesajul ei nu va găsi destinatar, că se va pierde printre alte milioane de mesaje rătăcitoare pe apa tulbure a vieții.

Ai tu idee, omule, câte astfel de strigăte de ajutor plutesc pe valurile mării? Aruncate cu putere în apa înspumată, speranțele ascunse în sticle se legănau sus-jos, dansând după cântecele unor nevăzute sirene.

Era o călătorie ciudată. Era poteca vieții care duce spre moarte.

În același timp, era călătoria pe care toate femeile o fac. Întâi grăbite să crească, să înmugurească. Apoi, dornice să fie iubite și împărțind la rândul lor iubire. Spre final încetinind pasul, cu presimțirea că sfârșitul e tot mai aproape.

Strigătul femeii, închis în sticla călătoare, nu era cu nimic deosebit față de celelalte strigăte. Cui îi păsa de dorurile ei, de neîmpliniri, de speranțe îngropate de-un tăvălug nemilos numit viață? Cine să o salveze de ea, de fricile ei, de bătrânețea care-i bătea puternic în ușă? Cine să o salveze de pustiul pe care îl simțea tot mai puternic?

Singură pe marea cea mare a vieții, agățându-se de fiecare pai plutitor, speranța femeii cutreiera în lung și în lat, în căutarea pământului ferm.

A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle călătoare. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate.

Aruncate pe uscat, se poticneau în nisipul auriu. Erau degradate de sarea lacrimilor care alcătuiau marea. Abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! Toate știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu existau nici bucurie, nici speranță…

Se prefăceau că nu știu…

 

De-a lungul vieții am auzit mulți oameni spunând că abia așteaptă să iasă la pensie, să scape de muncă. Având această idee în cap, i-am urat din suflet unei colege de serviciu să se bucure de anii pensionării. S-a uitat la mine lung, parcă dorind să înțeleagă dacă glumesc sau sunt serioasă.

A oftat și mi-a spus: vezi tu, Vienela, am deja 60 de ani. S-a dus tinerețea. Corpul nu mai este la fel de puternic ca altădată. Chiar și memoria îmi joacă feste uneori. Ce fel de speranțe aș mai putea avea de la viață?

Să redevin ceea ce am fost cândva nu e posibil. Să fiu anul viitor mai bine decât sunt astăzi, la fel, nu e posibil. Mă voi degrada din ce în ce mai tare. Nimeni și nimic nu mă va mai obliga să cobor dimineața din pat, să mă spal, să mă îmbrac frumos și să plec grăbită la muncă. Nu voi mai avea o activitate constantă. Nu voi mai fi înconjurată de atât de mulți oameni.

Probabil voi ajunge chiar să vorbesc singură prin casă. Mă voi mișca tot mai greu. Voi avea tot mai puține treburi de făcut. Voi muri câte puțin în fiecare zi a mea de pensionar.

Să nu îți dorești să te pensionezi repede, Vienela, mi-a mai spus colega mea. E ultima mea zi de muncă. Mă duc acasă să îmi aștept moartea.

 

Cuvintele ei m-au impresionat și m-au urmărit multă vreme. Cu gândul la această doamnă am scris textul. Ce pot face pensionarii în timpul liber? Iată câteva sugestii:

Totuși, așa cum i-am spus și ei atunci, nu sunt întru totul de acord cu ideea. Atâta timp cât ești sănătos și te poți mișca, trebuie să iubești viața și să te bucuri de fiecare clipă a ei. Să ieși din casă și să respiri aerul curat al dimineții, să îți educi nepoții, să le gătești, să călătorești, să faci voluntariat, să cauți grupuri de oameni care au aceleași pasiuni și așa mai departe.

Dar, chiar și atunci când nu mai ești perfect sănătos, când corpul nu te mai ascultă ca altădată, tot poți avea o viață frumoasă. Poți călători în imaginație și prin amintiri. Îți poți scrie memoriile. Poți scrie povești care să te bucure și care să îi ajute pe alții să aibă o cultură generală mai bogată, o educație mai bună ori doar câteva minute sau ore de bucurie pură.

Te poți înconjura, virtual sau real, de oameni care au nevoie de cuvintele tale, de experiența ta de viață, de iubirea ta. Loredana, mi-e gândul la tine în acest moment. Suntem mulți cei care avem nevoie de dragostea ta, de poveștile tale, de căldura sufletului tău. Te îmbrățișez cu toată inima mea!

Iubește viața, omule, indiferent de vârsta pe care o ai, indiferent de problemele pe care le ai! Nu toți primesc șansa de a ajunge să se pensioneze. Profită de timpul tău pe acest pământ!

 

Dacă mi-ar cere cineva să fac o recomandare de carte potrivită la orice vârstă, fără să stau pe gânduri aș spune Robinson Crusoe. Este povestea unui om care a ajuns la un moment dat în punctul în care părea că nu mai poate avea nici o speranță de viață. Cei mai mulți ar fi cedat repede psihic, văzându-se aruncați pe o insulă pustie în mijlocul oceanului. Dar nu și Robinson. El a luptat cu natura potrivnică, cu sălbaticii care vizitau uneori insula, dar mai ales a luptat cu sine însuși, cu frica paralizantă și cu îndoielile sale.

Desigur, cartea Robinson Crusoe e doar o poveste, însă putem învăța atât de multe din ea. Putem învăța despre curaj, despre speranță, despre puterea de a lua viața în piept oricat de greu ar părea. Putem învăța, mai presus de toate, despre noi înșine, despre limitele noastre, despre cine suntem cu adevărat când suntem singuri.

 

Mulțumesc din suflet pentru că ai rămas cu mine până la final. Nu uita să dai like. Părerea ta este importantă pentru mine. Spune-mi într-un comentariu ce gânduri, amintiri sau speranțe ți-a trezit textul/videoclipul meu.

Îți doresc să ai o zi bună și să îți poți păstra vie speranța!

 

Ce pot face pensionarii în timpul liber