Ce mai înseamnă acest cuvânt astăzi?

Începusem să apreciez liniştea ce mă înconjura atunci când rămâneam singură acasă. Gândurile zburau libere, ochii poposeau pe diverse obiecte, mâinile se mişcau rapid, scriind sau aranjând câte ceva. Când mă apuca dorul de voce de om, intram pe youtube să îmi ascult preferaţii cântând. O zi, două, trei, până când mi-am dat seama că izolarea în care trăiam nu îmi făcea bine. Aveam nevoie de gălăgie, de aglomeraţie, de mişcare, de viaţă. Internetul încerca să mă transforme în pustnic, să mă izoleze de lumea reală şi să îmi dea înapoi o lume iluzorie.

M-am scuturat înfiorată, am deschis geamurile casei, în căutarea forfotei de pe străzi, am deschis uşa larg, sperând să găsesc dincolo de ea musafiri dornici de o cafea îndelung vorbită, am cântat mai fals ca oricând, cuprinsă de o agitaţie fără nume. Era în continuare o linişte mormântală, o linişte ce mă apăsa. În acel moment a venit ea, Miţi, poate nu cea mai frumoasă, dar cu siguranţă cea mai iubită dintre pisicuţele iubite. A tulburat liniştea ce mă împresurase şi m-a făcut de mii de ori să râd. A învăţat să îmi vorbească şi am învăţat să îi înţeleg fiecare inflexiune a vocii.

Avea atâta încredere în mine, încât adormea oriunde eram, convinsă fiind că o voi proteja şi nu va păţi nimic. Iar eu, mama devotată a pisicuţei, lăsam orice treabă şi rămâneam imobilă, susţinându-i capul sau corpul, pentru ca somnul să nu îi fie tulburat. Era din nou linişte, însă o linişte blândă, încărcată de iubire. Până în ziua când în viaţa noastră a intrat piticuţa cea subţire miorlăitoare. Cu glas strident îşi cânta bucuria, cu glas strident îmi spunea despre temerile sale, cu glas strident spunea “nu se atinge nimeni de mâncarea mea!”. Am îmbrăţişat-o de mii de ori şi i-am promis că o voi proteja.

Linişte! Ce mai înseamnă acest cuvânt astăzi? Ceva de mult pierdut, ceva după care nu tânjesc de obicei, ceva la care am gândit o singură clipă, atunci când ambele pisicuţe s-au decis să intre în călduri şi să dea un adevărat concert în miez de noapte fix lângă uşa de la intrare, acolo unde pot fi auzite de întreaga planetă. Liniştea a fost spartă în bucăţele, făcută cioburi şi împrăştiată în cele patru vânturi, iar eu am rămas cu bucuria imensă de a le vedea, pentru prima dată în viaţa lor de pisicuţe, jucându-se şi dormind împreună.