A fost o zi superbă ieri în Scoția: soare, căldură mare și doar o adiere de vânt. Am ținut toate ușile și geamurile deschise. Bruno a stat mai mult pe afară, ba chiar a avut parte seara de o baie pe cinste. Pe la prânz, în timp ce dădeam cu aspiratorul prin dormitor, am auzit câinele mârâind fioros. Am întors capul spre el, mirată. Bruno stătea în poziție de atac și rânjea colții la noptiera de lângă pat. Din când în când se retrăgea, parcă speriat. Mi-am imaginat că se joacă, așa cum face el uneori, cu vreo muscă rătăcită.

La miezul nopții m-a trezit din somn lătratul puternic al câinelui. Am deschis ochii. Mihai, în dreapta mea, încremenise cu telefonul în mână și căștile pe urechi. Dincolo de Mihai, urcat cu labele din față până aproape de tavan, stătea Bruno. Lătra și mârâia, sărea și lătra, încercând să ajungă la păianjenul uriaș care își făcea siesta în camera noastră. În viața mea, în toată viața mea nu am văzut un păianjen mai mare. Cât podul palmei unui bărbat învățat cu munca grea.

După ce l-a strivit, Mihai m-a privit în ochi și mi-a spus:
petmart.ro
-Am știut mereu că ești puțin sărită de pe fix și că ți-ai luat un câine pe măsură, dar tot nu reușeam să înțeleg cum de ai curaj să dormi singură în casă cu ușa descuiată. După ce l-am văzut pe Bruno în acțiune, am înțeles. A stat liniștit în fotoliu, cu burta în sus, până când a simțit mișcare în apropierea ta. A sărit din fotoliu în pat cu așa viteză, că nu am avut timp să reacționez. Singurul gând a fost că mă atacă propriul câine, înnebunit brusc. M-am liniștit abia după ce a trecut de mine și am văzut monstrul pe perete.

-Bine că nu ți-a trecut prin cap să îi dai câinelui vreun pumn în cap, speriat fiind de atacul neașteptat.

-Probabil i-aș fi dat, dacă nu ar fi reacționat cu viteza aia incredibilă.