Skip to main content

Ce faci când rămâi fără casă?

Era casa mea, casa în care crescusem. Toată copilăria îmi era imprimată în zidurile ei netede, toate amintirile aveau mirosul ei dulce. Acolo mă simțeam protejat și iubit. Căldura ei îmi învăluia ființa-mi fragilă. Știam că dincolo de ușă pândesc făpturi cu suflet negru și vânturi potrivnice, dar nu-mi păsa de ele, de foamea cu care îmi zgâriau pereții văruiți în tonuri (de) naturale(țe). Ieșeam din adăpost doar împins de nevoi primordiale. Salutam soarele, iar el îmi răspundea luminându-mi calea. Gustam frunzele acoperite de rouă. Urmăream spectacolul hidos al lumii doar pentru a mă putea întoarce acasă încărcat de “așa nu-uri” și pentru a-mi putea construi propriile lumi imaginare, din care să lipsească răul și urâtul.

Dar, vai! Acele vremuri repede-au trecut. Din clipa când am rămas fără casă, totul s-a schimbat. Purtând cu mine doar amintirea unei vieți ușoare, orbecăiam prin lumea pe care nu o puteam înțelege pe deplin. Eram ciudatul care zâmbea când ar fi trebuit să plângă și care lăcrima când toți râdeau. Aveam de ales între a mă târî prin mocirle puturoase și a mă ridica mândru, afișând un curaj care de fapt îmi lipsea. Am îmbrățișat a doua variantă. Pe unii chiar i-am păcălit cu atitudinea asta, făcându-i să creadă că-s făurit din materiale dure. Doar cei care au avut răbdare să mă urmărească de aproape au descoperit că, în nopțile umede și reci, încă mă mai târăsc de colo colo, speriat și rușinat de propria-mi goliciune, ca un melc înlăcrimat.

Comments
  • vax-albina August 12, 2019 at 4:23 pm

    Fuse și se duse.
    asta-i viața și tu ești cea care ai reușit s-o învingi. Sper.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.