Ce culoare are dragostea? Iată o întrebare la care unii ar putea răspunde simplu, după clișee, ”roz”; alții, cum a făcut Rudolph, ar vorbi despre diverse nuanțe de albastru, despre nori albi ce se risipesc în zare, în funcție de etapele străbătute de îndrăgostiți, iar o parte probabil ar învârti un deget la tâmplă și ar răspunde cu o altă întrebare: ”ce culoare are vântul?”, ”ce miros are ura?”, ”ce gust are victoria?”.

Nu voi vorbi despre cum simt alții dragostea, căci ar trebui să fac tabele, statistici seci, irelevante, pe categorii de vârstă, de educație, de zone geografice, de moșteniri genetice sau cine știe după ce alte criterii. Unii iubesc vulcanic, pasional, cu întreaga lor ființă, și probabil văd dragostea în culoarea vântului turbat. Alții sunt reținuți din fire, nu își exteriorizează sentimentele, ba chiar rămân calmi și în sinea lor, apreciind iubirile blânde, cuminți, în care totul se desfășoară plat(onic).

Spunea Rudolph, într-un comentariu la Vladen, că vârsta mea emoțională, conform aprecierii lui si bazat pe scara de referință România, ar fi de 32 de ani, iar un test ce mi-a ieșit aseară în cale a dedus, pe baza răspunsurilor mele, că vârsta mea psihologică ar fi de 35 de ani. În sinea mea, simt că Rudolph a avut dreptate când a spus că aș avea 20 de ani, conform scării de referință UE. Temperamentul meu vulcanic mă face să nu pot depăși această vârstă uneori.

De când mă știu, începuturile dragostei au adus cu ele mii de steluțe multicolore, ce zburdau libere pe un cer negru, temător. Cu cât cerul se însenina mai tare, cu atât se apropiau steluțele între ele, formând o potecuță curcubeu, ce așeza diverse stări pe culori distincte. Urcată în vârful zării, dragostea își urmează drumul, părând că s-a așezat în matcă. În acele clipe, eterul capătă culoarea peruzelei, un verde-albastru ce își schimbă nuanțele în funcție de poziția soarelui din suflet.

Ferească sfinții să se înnoreze, că atunci eterul își schimbă culorile pe loc, trecând de la peruzea la gri vinețiu, cu viteza luminii. Lava ce mocnește în mine urcă rapid spre suprafață, topește totul în cale, se schimbă din roșu-portocaliu în negru teribil, asemănător forței Coriolis și are, de cele mai multe ori, același impact, același efect. Trece repede, e drept, însă lasă uneori urme profunde, căci puțini sunt cei capabili să ia dragostea așa cum vine, cu suișuri și coborâșuri, cu bune și rele, cu clipe senine și clipe vijelioase. Nu toți bărbații știu ce să facă atunci când au alături o femeie puternică, asta e clar, așa că unii fug speriați din paradis.

Am cunoscut dragostea, am colorat-o în toate nuanțele posibile și imposibile, am gustat-o picătură cu picătură, i-am simțit mirosul puternic, afrodisiac, profund, și am încercat să o întrețin vie cât mai mult timp. Când nu s-a mai putut, când am simțit că eforturile erau peste puterile mele, am transformat-o într-o caldă prietenie, care dăinuie nestingherită alături de iubirea pe care acum o port omului ce mută munții din loc pentru mine.

Am găsit astăzi pe facebook un citat ce se potrivește mănușă spuselor mele: ”Numai sufletele vulgare îşi batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simţ sădesc flori pe morminte”. Octavian Goga

Pentru voi, ce culoare are dragostea? Liber la comentarii, liber la preluat leapșa. :D