Ce cadou îi poti face unui copil de doi ani
Bunica alegea cu grijă boabele de fasole uscată, le împingea într-o parte pe cele stricate şi le arunca în castron pe cele bune, în timp ce fetiţa i se juca printre picioare, prea mică pentru a fi pusă la treabă, prea mare pentru a fi lăsată în pătuţ. Nimeni nu ştie cum s-a întâmplat, dar ne putem imagina.
Bunica mea a scăpat o boabă de fasole pe jos, iar mama, care umbla de-a buşilea pe sub masă la acea vreme, a pus mâna pe ea. Îmi pot imagina cum s-a jucat cu acea bobiţă, cum a pus limba pe ea, încercând să îi afle gustul, înainte de a se hotărî să o bage în nas.
Carte pentru cei mici. Din ea, copil va învăța cum să se exprime pentru a se poziționa în spațiu în raport cu ceea ce are în jur (pe, sub, deasupra, peste, lângă, alături, în, între, spre, printre, în față, în spate, prin, aproape, după, într-un etc). Va învăța numerele de la 1 la 10 și toate astea se vor întâmpla în timp ce va cunoaște animalele de la fermă.
Nu a spus nimănui de boaba pe care nu reuşea să o scoată, boabă care îşi găsise locaşul perfect într-una dintre nări. În căldura şi umezeala de acolo, bobiţa de fasole s-a dezvoltat frumos şi a încolţit. Abia când firul verde a început să crească şi să îi gâdile nasul, în drumul lui spre lumină, mama s-a plâns că are ceva în nas. A fost nevoie de intervenţia medicului pentru a elibera nara de bobiţa buclucaşă.
Nu degeaba toţi doctorii avertizează că trebuie să ferim copiii de obiecte mici, de jucării care pot fi dezasamblate uşor, măcar până pe la vârsta de 3 ani.
Şi atunci, ce îi poţi oferi copilului de ziua lui, când are doar doi anişori, pentru a-i face o bucurie?
Fiind primul nepot, mama mea a avut multă răbdare cu Ionuţ şi mereu a încercat să îl surprindă, să îi facă daruri deosebite. În ziua în care băiatul meu a împlinit doi ani, mama mi-a adus o casetă, pe care m-a rugat să o pornesc în timp ce ea stătea ascunsă în hol, nevăzută de copil.
Casetofonul a pornit şi în cameră s-a auzit vocea mamei mele, care citea clar, cu intonaţie, povestea Punguţei cu doi bani. Ionuţ, auzind vocea, a început să strige bucuros că a venit mamane (cum îi place lui să îi spună). Nu o vedea şi asta îl debusola puţin. Se uita de la unul la celălalt, neînţelegând unde este mamane, de unde vine vocea ei.
După agitaţia din primele clipe, povestea a început să îl atragă, iar el a uitat de tot. Stătea pe un scăunel, cu ochii la casetofon şi asculta vocea mamei mele, care îl făcea să râdă de cate ori spunea:
De ziua lui, copilul de doi ani s-a distrat ascultând “Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!”, cadoul de la bunica lui
Văzând ce succes a avut cu această casetă, mama s-a mai înregistrat pe câteva, iar Ionuţ a ascultat cu aceeaşi plăcere, până pe la vârsta de 5 ani, povești precum Albă-ca-zăpada, Cenuşăreasa, Fata babei şi fata moşului şi multe altele.
Pentru mai multe povești pentru copii vă invit să vizitați celălalt blog al meu, vieneland.ro.
DE AICI PUTEȚI CUMPĂRA JUCĂRII, CĂRȚI ȘI HĂINUȚE PENTRU COPII
Poză de atenție (cadou copil doi ani)
Vai ce idei frumoase a avut mama ta. :) Bine de stiut, caci inca se mai pot aplica. :*
Cred ca fiul tau a fost un copil tare iubit si indragit.
Da, cam asta am vrut sa spun. Copiii se pot bucura de lucruri marunte, care nu costa nimic.
Era si foarte cuminte si lipicios, nu aveai cum sa nu il iubesti. :))
Chestia cu boaba de fasole mie mi-a adus aminte de alta patanie a copiilor mei! La un moment dat nu mai mergea videoul! Facusera din el “pusculita” de bani! Erau numai monede în el!
Asa am stricat si eu primul casetofon al familiei, un Sanyo pe care ni-l facuse cadou “cel mai iubit unchi”, http://vienela.ro/pat-cu-sute-de-portocale/
Si noi am fost obsedati de orice fel de boabe, monede, lucruri micute etc. Cât de minunat este sa ai o bunica aproape, din nefericire fetita mea nu se poate bucura de astfel de momente…
Ionut trimitea mancarea nemestecata in stomac, dar jucarii nu inghitea. :))
Inca ii mai placea sa o asculte pe mama vorbind. Are un fel placut de a povesti, de parca ar fi la teleenciclopedie. :))
Excelenta ideea mamei tale! :)
Fiu-meu si-a bagat o margica in nas…chin si munca pana am reusit sa o scoatem… :))
Baiatul meu s-a inecat cu o bucatica de sorici odata, l-am invartit tinandu-l de picioare pana am ametit, ca sa poata scapa de ea. Am indurat o spaima vecina cu nebunia atunci.
fata mea nu mânca mâncare, deci nu s-a atins nici de mărgele !
Apropos de chestia cu capul in jos si tinut de picioare….si fiu-meu avea activitati de astea de a baga in gura tot felul si de a se ineca cu ele , mai ales cu mancarea pe care nu o mesteca bine si o cam inghitea precum pelicanul :D Asa ca m-am jeluit la doctor si mi s-a spus ca , atunci cand se intampla problema , sa il apuc de picioare si sa il tin cu capul in jos :D Mnoa , marturisesc acum si sper sa nu fiu decazuta din drepturile parintesti , am facut-o de cateva ori si…e buna metoda , parole!
Eu mi-am dat seama tarziu, intai i-am bagat degetul pe gat, de l-am si zgariat. :)) Sper sa nu citeasca cine nu trebuie ce scriem noi aici. :))
Eu eram mai hi tech, nu ma rezumam la boabe de fasole, inghiteam doar bile de rulmenti! Destul de multe! Noroc ca ieseau pe partea cealalta la fel de usor.:)Cred ca ar fi putut sa ma caute prin casa cu magnetul.:))
Deci te-am putea numi Doamna de fier pe tine. E bine de retinut. :))
Bilele de rulmenti de dadeam baietilor, a isi repare caruturile care mai tarziu s-au transfomat in placi de skateboard. :)) Primeam in schimb multe ture de bicicleta. :))
Cât de faină e ideea cu înregistratul pe casetă. Aş da orice să-i mai pot auzi glasul bunicii mele, spunându-mi poveşti!
Apropo de asta, ţin minte că am stricat vreo două casete cu Queen, pe care le tata le îndrăgea tare mult, căci m-am gândit că vocea mea ar suna mult mai bine înregistrată pe ele… :)) Păcat că nu le mai am…ar fi fost o sursă de râsete şi voie bună.
Eu am avut un soc prima data cand m-am inregistrat si mi-am auzit vocea. Cantam cantecele Angelei Similea si ale Andei Calugareanu. :))
a mea cam inghitea diverse :)…nu stiu cum le gasea , era tare hranace si ducea tot la gurita !
Eu imi amintesc doar de un os de peste, caruia i-am dat drumul pe gat, de am fost la un pas de moarte. :))
Acum ne e usor sa ne amuzam, dar o clipa de neatentie poate costa enorm cand e vorba de copii mici.
ce aventura cu boaba de fasole! eu am crezut ca sunt doar bancuri,ca-ti poate incolti usturoiul in ureche, sau boaba de fasole in nas :)) dar iata ca… Bine ca s-a rezolvat rapid si mamica ta nu a ramas cu urmari neplacute!
Cat priveste inregistrarea povestilor pe casete, asta a fost si metoda mea de a-mi culca fetitele :) Le citeam in fiecare seara inainte de culcare cate o poveste si, de multe ori, cu gandul la treburile nerezolvate in gospodarie sau obosita fiin, nu aveam totdeauna dispozitia ideala de a intona cu farmec povestile citite. Asa ca, atunci cand aveam chef, seara tarziu, cand era liniste in casa si puii dormeau deja, ma inregistram citind povesti. Seara, fetele porneau casetofonul si treceam doar sa inchid veioza si sa opresc banda, atunci cand cele mici, erau deja in lumea viselor :) Este o amintire tare draga fetelor mele :)
Frumos si original cadoul :)
O singura data imi aduc aminte ca m-am inecat mai rau. Dar eram mai mare, vreo 16 ani. Si taica-miu m-a apucat cumva din spate de mi-a zburat tot din gat. Am aflat ulterior ca se numeste manevra Heimlich. Dar e buna doar pentru adulti. La copii sunt altele, inclusiv aia cu atarnatul cu capul in jos care este preferata (Heimlich le-ar rupe sternul sau coastele ca-s prea plapanzi). Stiu ca cel mai rau este sa-l pleznesti pe inecat peste spate. Cica asta infige si mai rau obiectul in gat. Tot el mi-a facut instructia asta. I se parea lui ca trebuie sa stiu :D. Dar n-am avut inca ocazia sa ma dau cu ea.
Eu nu am avut un asemenea instrument in copilarie, povestile mi le spunea bunicul, live. El m-a crescut si a inventat o gramada de istorisiri pentru mine, care mai de care mai fantezista. Si avea si darul povestirii…iar asta ma entuziasma cel mai mult. :P
Ideea mamei tale a fost foarte buna. Povestea putea fi ascultata de mai multe ori :)
Noi aveam o matusa, sora tatei, care ne spunea povesti cand eram mici. N-a avut copii si ii eram tare dragi. Am locuit cu ea in copilarie…pana pe la vreo 8-9 ani…si ne spunea o multime de povesti. Povestea frumos. Dupa aceea n-a mai fost nevoie, preferam sa le citesc…