Ne-am lăsat împinse de valul primei întâlniri spre un mal doar al nostru. Ne recunoșteam din cuvinte. Entuziasmul nostru era molipsitor. Povesteam în stânga și în dreapta despre multele asemănări dintre noi. Tot ce făcea ea mi se părea perfect. La rândul ei, avea întotdeauna numai cuvinte de laudă la adresa mea. Superlative. Îmi plesnea inima de bucurie la gândul că viața mi-a trimis cadou o soră geamănă.

Păream că simțim la fel. Păream că ne completăm. Păream inseparabile. Doar păream, desigur, după cum timpul ne-a dovedit-o. Dar pentru o bună bucată de vreme ne-am mințit că suntem surori, cu toate că fiecare dintre noi avea câte o soră. Mai bună, mai rea, dar soră prin venele căreia curgea același sânge.

Cu ea eram soră doar de povești. Basme, aș spune astăzi. Au fost atâtea cuvinte în care am crezut, cuvinte din care mi-am făcut icoane, căci sunau dulce și melodios. Le adunam în buchetele și le ascundeam în culcușul cald al sufletului. Trimiteam, la rândul meu, avalanșă de cuvinte de tot felul: cuvinte-clopoțel, cuvinte nărăvașe, cuvinte vedetă, cuvinte simple, dar încărcate de iubire.

Nu știam prea multe despre omul din spatele poveștilor. Am început să descopăr pe măsură ce discutam în particular. Și nu mereu mi-a plăcut ce am aflat. Aveam opinii diferite în multe privințe. Probabil și ea a simțit asta. Din surori am devenit prietene, apoi colege, apoi cunoștințe, apoi străine.

Habar nu am când și cum s-a întâmplat. Într-o zi am observat că nu mai eram prietene pe facebook. Mai târziu am remarcat că mă scosese și din blogroll. Aș fi putut întreba ce s-a întâmplat, însă nu am făcut-o. Undeva în adânc știam că nu avea sens. E greu să iubești și să accepți un om de care nu te leagă nimic real.

Dar ce faci când afli că acel om, în care tu ai crezut cândva cu toată puterea inimii, dezvăluie altora secrete știute numai de familia ta și de el? Câteodată mă opresc și râd. Apoi îmi șterg lacrima. Ce căcat!