Se îndreaptă spre mine zâmbind larg. Face pași mari, tropăind pe peronul gării cu bocancii lui crem, iar părul blond-șaten îi flutură în vânt. Parcă ar fi un actor din filmele de altădată, îmi spun în gând. Dau mâna cu el și îl simt cald, și bun, și cu sex-appeal. Pantalonul bleu, mulat pe picior, îi scoate în evidență corpul frumos, de mascul tânăr. Mă văd nevoită să ridic mult capul pentru a-l privi în ochi. E înalt și frumos și o știe. I se simte mândria în fiecare gest, în fiecare privire, în glasul cu inflexiuni ce îmi fac pielea să tresalte. 

Mă ține în continuare de mână. Mă poartă spre trenul ce pufăie nerăbdător. Urcăm. Pentru mine începe un al cincilea anotimp. Fără să știu, în timp ce savurez fiecare zâmbet, cuvânt sau dezmierdare a degetelor date cu ojă albă, sidefată, adun amintiri ce îmi vor fi mai dragi decât mi-a fost el. Prea puțin romantism este între noi. Romantismul se află doar în mintea mea, chiar și atunci când stăm la masa slinoasă a barului Alpin, acolo unde toți văd că îi place tăria și că toarnă pe gât pahar după pahar. Eu văd doar cum se încordează muschii brațului și cum el devine tot mai deschis, mai sincer, mai haios.

Ne vedem în fiecare weekend. Suntem tot mai apropiați. Urcăm împreună munții. Îi admir puterea și curajul. Țip când îl văd coborând în coardă pereții stâncoși. Mă las îmbrățișată când se întoarce gâfâind. Sunt fericită știind că, dintre toate fetele, el m-a ales pe mine. El, atât de frumos, atât de mândru, atât de tandru! Când simte că nu mai pot urca, îmi prinde mâna și mă ajută. Refugiul alpiniștilor ne primește de fiecare dată la fel, sărăcăcios și rece, dar ospitalier chiar și cu cei străini de această ramură sportivă.

Mergem în vizită la ai lui, undeva lângă Câmpina. Acum înțeleg. Un om crescut în satul de pe dealuri nu poate fi decât puternic. Un om crescut de asemenea părinți nu poate fi decât frumos. Așezați în jurul focului, bem vin roșu, mâncăm brânză învelită în mămăligă și cântăm încetișor în noapte. Mă acoperă cu geaca lui modernă, scurtă, ce îi lasă șoldurile la vedere. Geaca miroase “a el”. Ajunsă acasă, las bluza pe un scaun. Așa simt că îl am lângă mine până sâmbătă, când ne vom întâlni iar în trenul ce duce la Bușteni.

Trecut-au ani și ani de-atunci…

Revin în satul de pe dealuri, de această dată cu treburi. Cineva mă oprește cu un strigăt de mirare: Vienela!!! Privesc și eu, tot mirată. Cine să fie acest bărbat banal, cu fesul negru tras peste ochi, cu haină de navetist, puțin mai înalt decât mine, palid ca moartea? Abia când zâmbește îl recunosc. Cu greu și cu mare uimire. Ce am văzut eu la acest bărbat? Ce s-a întâmplat cu el? Îl prind de mână, și mâna lui e rece. Îi ating obrazul nebărbierit; e aspru. Dar ochii, ochii au căldura de altădată, deși sunt parcă umbriți de tristețe. Sau e tot romantismul din mintea mea?