Mă urmăreau roiuri de muște. În naivitatea celor doar patru luni de viață, mă credeam mare comandant de oști. Coada îmi era stindard pentru gângăniile adunate la ghena de gunoi. Aveam dințișori de lapte. Asta nu mă împiedica să rup în bucăți câte un soldat obraznic atunci când își lua nasul la purtare. Ce vremuri, domnule! Domeniul meu nu era foarte întins, dar avea un gard uriaș care îl delimita. Îl patrulam – pe el, domeniul- zi și noapte, păzindu-l cu ferocitate. Câteva zdrențe îmi erau culcuș, un tomberon uriaș îmi furniza hrană diversificată, iar boschetul din apropiere mă umbrea în zilele însorite. Mi se spunea cățel de ciocolată datorită blăniței roșcat-maronii. De aici și numele pe care astăzi îl port cu mândrie: Bruno.
Nu este nevoie să repet povestea vieții mele. Întreg internetul o știe deja. Știe ce am fost și… ce am ajuns. Mami a umplut blogul și pagina de facebook cu pozele mele, făcându-i probabil pe mulți să se întrebe al cui este, de fapt, profilul: al unei femei simple sau al unui câine deosebit? Sunt domn de Scotland. Împărățesc un domeniu mult mai vast. Am un apartament cu trei camere în care pot face tot ce îmi trece prin cap (credeți-mă că îmi trec așa multe, că-i mai mereu dezastru pe covoare), o grădina mare, veșnic verde, și o magazie pe care o inspectez zilnic. Nasul meu fin știe că, în nopțile foarte reci, aici se adăpostește un motan. Încă nu l-am prins, dar jur că va fi vai și amar de blănița lui neagră când se va întâmpla. Mai am toate pădurile, gardurile, parcurile și lacurile scoțienilor. Toți se dau din calea mea când ies la plimbare. Mami spune că e rușine să amintesc aici de agresivitatea mea. Oare?
Patru ani au trecut ca patru zile. Așa e când îți trăiesti viața la maxim. Schimbările prin care am trecut sunt mai mult decât vizibile. Totuși, într-o privință rămân la fel ca atunci când aveam patru luni: plâng sfâșietor, cu botul larg deschis, când mami pleacă de acasă fără mine. Urletul meu o urmărește ca un coșmar din care nu se poate trezi. Întoarcerea ei îmi aduce în ochi strălucirea inconfundabilă a dragostei necondiționate.
Sunt Bruno, câinele de ciocolată, umbra Vienelei. Pe 8 mai 2019 voi sărbători împlinirea a patru ani de când suntem inseparabili. Dacă abia ați apărut pe aici sau dacă vreți să vă împrospătați memoria, iată ce-am fost și ce-am ajuns – din maidanezo-tomberonez imperial un “biet” domn de Scotland:
Viata luuuunga, Bruno! Cu sanatate!
A! Sunt sigura ca pe motanul din magazie o sa-l inveti sa se joace – imi amintesc de “suratele” alaturi de care ai trait primii ani. <3 In acest sens, al jocului, da: "vai de blanita lui neagra". 🙂