Îmi imaginez soarta lui tristă și mă trezesc tot mai devreme, sperând să îl pot apăra de răutate, de suferință, de frică, de probleme. Parcă văd cum deschide el încetișor ochii, de cum se luminează de ziuă, cum încearcă să coboare din pat, somnoros, și cum se împiedică de proprii papuci, lăsați pe dușumea, la îndemană. Cade. Cade tot mai des, de parcă ar fi prea obosit pentru a-și aminti unde a lăsat papucii, cu ce scop.

Cade. Îl găsesc trântit la pământ. Încerc să îl ridic, însă nu reușesc. Nu pot decât să aștept să își revină singur, să își recapete puterile pentru a se urni de la podea. Mi-e milă de el. Mi-e milă și de mine, în egoismul meu, pentru că mă văd nevoită să fac treburile singură, departe de el. E ca și cum aș găti la vecina în bucătărie, apoi aș veni cu oala de ciorbă acasă, pentru a-mi hrăni familia.

Cade. Uneori nu simte nici o durere. Își revine imediat, înainte ca ceilalți să își dea seama că a mirosit podeaua. Alteori îmi bagă spaima în oase. Îmi bat vecinii la ușă pentru a mă anunța că l-au văzut lungit la pământ. Trec ore grele, ore în care el zace pe dușumea, cu un bilet lipit de frunte: Error establishing a database connection.

Oare sa chem doctorul sau să mai aștept? Este întrebarea ce mă frământă ori de câte ori îmi gasesc blogul căzut…