Cautand eliberarea, oricare ar fi ea

Fantome se ridica, plutind alb, din beciul intunecat al unui trecut indepartat si sterp. Poarta cagule peste chipurile inexpresive. Nici un fosnet nu le tradeaza prezenta. Invelisul elastic, lucrat cu argila rupta din brazdele memoriei, framantata vartos de dorinte nespuse, se intinde spre nemarginire, apoi se retrage brusc, neasteptat, lovind cu puterea realitatii esenta unui eu inofensiv, vesnic visator.

Cu o mandrie de aristocrat, privesc spre mormanul de cioburi asternute la picioare si ma intreb daca sa le unesc intre ele, nascand noi forme, daca sa ma aplec precum un biet mojic pentru a le aduna si a le depozita iar in beci, prinse in piroane, daca sa ma las in voia valurilor inspumate, inotand albastru in albastru printre crengutele abia acum imbobocite. Sunt dileme la care nici macar fantomele ce au spart nemiscarea nu pot raspunde.

Vorbesc despre timp si eternitate, desi nu le cunosc decat din metafore si sperante. Inaintea mea au fost altii, si ei au stiut asterne gandurile litera cu litera, formand un nou alfabet, cel al deplinei luciditati, dar si al luptei pentru desavarsire. Fantomele mele plutesc fara calauza, prea pline de aroganta, prea inadaptate acestor vremuri. Visul inaripat, inselator, trezeste un alter ego ce inghite aer si apa tulbure deopotriva, prea ametit pentru a intelege care e cauza si care efectul.

Ceata fantomelor se imparte in doua. Ma simt prinsa de maini si trasa in jos, spre beciul intunecat in care mi-am ascuns visurile, apoi saltata in eter, purtata pe nori pufosi, catifelati, acolo unde totul pare posibil de infaptuit. Prizoniera a dilemelor pe veci, macinata de dualitate in gand si fapta, dorind ceea ce nu pot avea, stiind ca as putea avea de mi-as dori cu inflacarare, ma zbat printre fantome, cautand eliberarea, oricare ar fi ea.

 

 

Fantomele, cu măști de taină peste fețele lor insensibile, păreau să mă roage să descifrez enigmele răsucite ale destinului meu. În lumina incertă, cioburile străluceau ca fragmente din propria-mi poveste, iar eu rămâneam prizoniera unui labirint de alegeri și regrete. O parte din mine se întindea către întunericul beciului, acolo unde umbrele amintirilor încălcată așteptau să fie recunoscute și reîmbrățișate.

Cu o intenție nobilă, mă întrebam dacă să mă las captivată de istoria mea sfărâmată, să aștern un mozaic nou, dar părea că fiecare ciob purta cu el o poveste prea adânc înrădăcinată în timp. Îmi simțeam inima bătând cu reverberații de secole, iar dilema mea era precum un război între tradiție și noutate, între a păstra și a recrea.

Privind spre cerul înstelat, îmi imaginam că aceste straturi ale existenței mele erau precum razele unei stele, emițând o lumină proprie în neantul cosmic al timpului. Fantomele, ca și mine, păreau să plutească într-un spațiu necontaminat de timp, dar totuși, realitatea, într-un moment de brutală sinceritate, lovea ca un val furios, readucându-mă în prezent.

Îmi simțeam sufletul rătăcind printre nuanțe de albastru și verde, între abisuri întunecate și înălțimi pline de promisiuni. Era un dans al contradicțiilor, iar eu eram protagonista unui spectacol în care întrebările nu aveau răspunsuri simple. Fantomele mele, cu toată aroganța lor, nu păreau să aibă un traseu clar, iar eu eram în derivă între două lumi, între ceea ce fusese și ceea ce ar putea fi.

În căutarea înălțimilor, mă întrebam dacă nu cumva eliberarea consta în a accepta că timpul și eternitatea sunt doar umbre pe peretele unei peșteri, iar eu, ca prizonieră a propriei mele percepții, trebuie să găsesc semnificația în propriul meu labirint interior. Astfel, printre cioburi și umbre, în continuare îmi caut calea, știind că răspunsurile pot fi la fel de eluzive ca și fantomele ce plutesc în jurul meu.

(imagine “furata” de la Ileana, cu permisiunea ei, desigur)