Fantome se ridica, plutind alb, din beciul intunecat al unui trecut indepartat si sterp. Poarta cagule peste chipurile inexpresive. Nici un fosnet nu le tradeaza prezenta. Invelisul elastic, lucrat cu argila rupta din brazdele memoriei, framantata vartos de dorinte nespuse, se intinde spre nemarginire, apoi se retrage brusc, neasteptat, lovind cu puterea realitatii esenta unui eu inofensiv, vesnic visator.

Cu o mandrie de aristocrat, privesc spre mormanul de cioburi asternute la picioare si ma intreb daca sa le unesc intre ele, nascand noi forme, daca sa ma aplec precum un biet mojic pentru a le aduna si a le depozita iar in beci, prinse in piroane, daca sa ma las in voia valurilor inspumate, inotand albastru in albastru printre crengutele abia acum imbobocite. Sunt dileme la care nici macar fantomele ce au spart nemiscarea nu pot raspunde.

Vorbesc despre timp si eternitate, desi nu le cunosc decat din metafore si sperante. Inaintea mea au fost altii, si ei au stiut asterne gandurile litera cu litera, formand un nou alfabet, cel al deplinei luciditati, dar si al luptei pentru desavarsire. Fantomele mele plutesc fara calauza, prea pline de aroganta, prea inadaptate acestor vremuri. Visul inaripat, inselator, trezeste un alter ego ce inghite aer si apa tulbure deopotriva, prea ametit pentru a intelege care e cauza si care efectul.

Ceata fantomelor se imparte in doua. Ma simt prinsa de maini si trasa in jos, spre beciul intunecat in care mi-am ascuns visurile, apoi saltata in eter, purtata pe nori pufosi, catifelati, acolo unde totul pare posibil de infaptuit. Prizoniera a dilemelor pe veci, macinata de dualitate in gand si fapta, dorind ceea ce nu pot avea, stiind ca as putea avea de mi-as dori cu inflacarare, ma zbat printre fantome, cautand eliberarea, oricare ar fi ea.

printul fermecat - descopera targovistea cu mine

(imagine “furata” de la Ileana)