Mă copleșeau emoțiile, făcându-mă să nu pot reține mare lucru din acea zi importantă a vieții mele, prima mea zi de școlăriță. O țineam strâns de mână pe Diana și călcam în vârful picioarelor pe coridorul
lung, unde penumbra estompa tablourile atârnate pe pereți și pianul clasic, imens, așezat chiar lângă cancelarie. M-am trezit astăzi întrebându-mă ce s-a întâmplat oare cu acel pian, mândria școlii în care mi-am petrecut opt ani din viață.

Nici un elev nu avea voie să îl atingă în timpul recreațiilor. Era un fel de piesă de muzeu și noi învățam să respectăm acest lucru. Îmi dau seama că nu am reținut exact momentul în care a dispărut din școală. Regret că nu am avut curiozitatea de a întreba cine și de ce l-a luat de pe coridor. Cert este că în toți acești ani, de când am terminat școala generală și până astăzi, nu mi s-a mai întâmplat să văd pe coridorul vreunei școli piane, fie ele clasice sau de alt fel.

Nu cumva dragostea pentru muzica bună se naște încă din primii ani de viață? Nu cumva curiozitatea copilului pentru anumite instrumente muzicale apare atunci când are ocazia de a le vedea, de a afla amănunte despre ele? Am dat frâul liber gândurilor și am încercat să-mi imaginez cum ar arăta o școală în care cărțile importante nu ar sta ascunse în biblioteca prăfuită, o școală în care, la loc de cinste, ar trona un pian digital, pe care copiii să își dorească să îl audă răsunând.

Văd cu ochii minții cum, la serbările școlare, profesorii de muzică s-ar implica, aducând un suflu nou, trezind curiozitatea elevilor prin melodiile cântate la orga electronica sau la orice alt instrument muzical. De ce oare nu reușim să aducem nimic deosebit în școli? De ce nu suntem capabili să vedem că totul a rămas neschimbat încă de pe vremea când eram noi elevi? Am convingerea că altfel ar fi apreciată muzica de calitate, dacă celor mici li s-ar oferi ocazia de a asculta, la orele de clasă, câteva acorduri de pian și, cine știe, poate chiar să descoperim că unii copii au talente ascunse.