Cățelușa cu ochi de catifea

S-a apropiat de mine cu precauție, neștiind la ce să se aștepte. Am făcut și eu doi pași pentru a-i ieși în întâmpinare. Ne-am inhalat reciproc mirosurile. Roua ce îi udase blana a trezit în mine pofte pe care nici nu știam că le-aș putea simți vreodată. M-am aruncat cu labele din față pe spinarea sa, dornic să duc noua prietenie pe alte culmi. Prin blana ciufulită nu se putea observa dacă e băiat sau fată, dar mami a știut imediat, din chiar gestul meu de iubire adolescentină. Frumoasă mică, haide să îți cumpăr ceva de mâncare, îi spunea mama, încântată de blândețea noii mele prietene. Smucea lesa ori de câte ori încercam să mă urc pe cățelușa cu ochi de catifea. De ce nu ne lăsau să ne iubim?

S-a ținut după noi cale de aproape un kilometru. Ne-am alergat, ne-am pupat, ne-am distrat. Mami nu a ratat ocazia de a mă mustra: Uită-te la ea cât este de cuminte și ascultătoare. Vine atunci când o chem, se oprește când mă opresc. De ce nu te poți purta și tu la fel, Bruno? Îmi era jenă. Bine că s-a schimbat discuția când tati a intrat în magazin să cumpere ceva de mâncare pentru “cea mai dulce cățelușă din lume”. Pe mine mă priveau prea puțin. Nu mi-au observat privirile mirate, nici mustățile care tremurau amuzate. Au observat, în schimb, mișcarea grațioasă pe care cățelușa a făcut-o atunci când s-a întins pe dalele din fața magazinului. Au remarcat și privirea ei caldă, aproape omenească. S-au uitat apoi spre trupul învelit în blana groasă, ciufulită. Ochii le-au ieșit din orbite. Cățelușa era de fapt câine!