Skip to main content

Lacătele iubirii pe un gard din Ploieşti

După ce turişti din întreaga lume au umplut Podul Artelor din Paris cu lacăte ale iubirii, iată că a venit şi rândul gardurilor din Ploieşti să râdă spre soare din lacăte de toate mărimile şi culorile. Văzându-le, îmi amintesc imediat de bătrâna zicală “mărimea nu contează”. Nici măcar când vine vorba despre aceste noi simboluri ale iubirii? Adică ar putea fi posibil ca un lacăt mic să vorbească lumii despre o iubire mare, la fel cum au făcut-o uriaşele care au dărâmat balustrada podului parizian? Ar putea fi posibil ca într-o zi, după multe asemenea declaraţii de dragoste, copiii de la această şcoală generală din Ploieşti să descopere că nu mai este nevoie să ungă zidurile cu untură, Read More

Ploieşti, un oraş mereu surprinzător

Ploieşti, oraş mereu surprinzător, oraş al contrastelor, mi-a arătat că nu se dezminte, că nu vrea să îmi schimb părerea despre el după mai bine de 40 de ani de când ne cunoaştem. El m-a văzut crescând, eu l-am văzut îmbătrânind. El m-a văzut sărutându-mă pe sub copaci în floare, eu l-am văzut deschizându-şi florile. El m-a văzut plimbându-mi de mână copilul, eu l-am văzut alungându-şi copiii. El mă amuză în fiecare zi, eu îl iubesc tot mai mult. Între noi există o relaţie unică, pentru care lumea mă cam invidiază. 😀 El îşi dezvăluie faţa nevăzută, iar eu o pozez şi o fac lumii cunoscută. Ploieşti, un oraş mereu surprinzător… Read More

Ploieşti, oraş al contrastelor

Ploieşti, oraş al contrastelor, de atâtea ori mi-am dorit să te laud, de atâtea ori am vrut să mă mândresc cu tine. Te cunosc bine. Ştiu că nimeni nu vorbeşte despre centrul tău vechi, deşi el există, măcar în mintea mea. Ai atâtea clădiri frumoase, cu elemente de arhitectură pe care turiştii, dacă ar ajunge aici, le-ar vâna entuziasmaţi, clicuind din aparatele lor de fotografiat scumpe, ca mai apoi să se laude că au descoperit comori nebănuite într-o urbe prăfuită de vreme şi de vremuri. Read More

Te vor crede nebună…

Generozitatea cu care cerul şi-a etalat în ultimele zile ţinutele elegante i-a îndemnat pe mulţi să fotografieze seninul sau norii ce brodau zarea la răsărit şi apus. A plouat cu like-uri şi comentarii elogioase. Pozele au trezit dorul de ducă în mulţi dintre noi. Deşi m-am plimbat ieri cât a stat soarele pe cer, gândul meu a fost la pisicuţe şi floricele. Am ignorat cerul şi am glumit pe seama faptului că ploieştenii vor ajunge să mă recunoască în curând ca fiind “nebuna ce pozează fiecare pisică şi fiecare bălărie a oraşului”. Abia spre seară am ridicat privirea din pământ şi am decis să fotografiez un nor. La ce te aştepţi când vezi pe cineva îndreptând spre cer aparatul de fotografiat? Un domn care trecea pe lângă mine în acel moment s-a uitat vreme de un minut spre cer, încercând să priceapă ce mama zmeilor pozasem. Read More

Te uită cum ninge aprilie în jurnal de femeie simplă 70

Astăzi (7 aprilie 2015)… m-am trezit decisă să îmi schimb tema de blog. Încă nu ştiu cu ce, de unde, cum sau când, dar o voi face. Gata, între timp am găsit tema de blog care răspunde (cel puţin la prima vedere) ideilor şi nevoilor mele.  Rămâne să o instalez şi să o personalizez niţel. 🙂 Tot astăzi aş vrea să fac puţină ordine prin actele casei, să scap de facturile adunate în ani de zile. Nu pricep din ce motiv le-am ţinut până acum…

Afară… e vreme de stat în casă. 😀

În grădini… înfloresc magnoliile, oferind trecătorilor un spectacol magic, de neuitat. Abia aştept să mă întorc în Anul 1907. Nu, nu în trecut, ci pe strada cu acest nume din Ploieşti, adevărat paradis al magnoliilor. Read More

Poate domnul se va recunoaşte în descriere…

Cu siguranţă toată lumea are în preajmă un personaj care se respectă atât de mult (sau caută respectul altora în fiecare clipă a vieţii) încât nu iese nici până la magazinul din colţ fără să facă un duş, să se parfumeze, să îşi aranjeze la oglindă părul, ţinuta şi zâmbetul. În teorie toţi ar trebui să avem grijă de aspectul exterior, de felul în care ne prezentăm în faţa celorlalţi, căci prima impresie nu este despre suflet, ci despre impactul pe care “învelişul” îl are asupra ochiului uman. Practic, până la magazinul din colţ ies mulţi în ţinută de casă, cu părul vâlvoi şi ochii cârpiţi de somn (inclusiv eu, dacă nu sunt băieţii acasă şi rămân fără ţigări).  Read More

Intervenţia voastră urâţeşte oraşul

Şedinţele lunare aveau un aer teatral, în care fiecare îşi juca propriul rol, acelaşi mereu. Primul în scena din uscătoria blocului apărea vecinul-profesor, cu nelipsitul său catalog în care nota absenţii. Nu am înţeles niciodată de ce se obosea, dacă statisticile arătau clar că întotdeauna erau aceleaşi persoane prezente la discuţii. Noi, copiii, aliniaţi lângă fereastra cu geamuri opacizate de praf, aşteptam nerăbdători şedinţa de primăvară şi sosirea vecinului-grădinar. Îşi făcea intrarea solemn, atât cât putea de solemn când în mâna stângă abia ţinea un mănunchi de greble şi cazmale, iar în dreapta o găleată din tablă plină de bulbi şi răsaduri.  Read More

Papagalul de Ploieşti

Papagalul de Ploieşti este un tip interesant, care ar merita mai multă atenţie, după umila mea părere. Nu poate fi văzut des pe străzile oraşului, susţin localnicii. Preferă aleile umbroase, pe care se poate preumbla nestingherit, tropăind cu cizmele sale roşii, de motan încălţat. Palid la faţă şi cu ochi negri tăciune, papagalul de Ploieşti se pierde pe sine în încercarea de a descoperi lumea şi de a se lăsa descoperit, de a cuceri noi redute şi a se făli cu ele.  Read More

Strada mea, strada ta

Hodoronc, tronc, buf, pleoşc! răsună cu ecou pe strada mea, în fiecare săptămână, tabla turtită, plasticul spart şi vocea răguşită de emoţie a şoferilor ce îşi văd maşinile strivite între ciocan şi nicovală (în traducere, între cele parcate şi cele care circulă din sens invers). Se deschid geamuri la apartamentele din zonă, capete de curioşi răsar precum ghioceii, se pun întrebări şi se caută vinovaţii fără vină. Pe strada mea e greu să te plictiseşti, vă garantez! Read More

Alternosphera se află într-un aerian hamac

Mă zăreşte cu greu prin fumul dens împrăştiat în cameră. Privirea lui insistentă coboară încet peste chipul palid, peste ochii încercănaţi, peste mâinile ce tastează în grabă, peste ecranul încărcat de litere. Căutătura se opreşte mângâietoare deasupra pielii aproape transparente, apoi se întunecă fulgerător, când sprâncenele se încruntă a supărare, a teamă, a reproş, a tot ceea ce nu aş vrea să observ în ochii lui. Vede scrumiera plină şi ştie că a mai trecut o zi în care am uitat să mănânc. Ştie, fără ca pisicile, mobila sau tastele să îi spună, că m-am dedicat iar, întreagă, pasiunii ce mă mistuie şi oamenilor ce mai târziu probabil îmi vor întoarce spatele. Read More