Skip to main content

Lordul nopții

-Ești egoistă. Mult prea egoistă pentru această lume înfometată de cunoaștere. Păstrezi ascunsă legătura noastră, de parcă ar fi ceva rușinos, în loc să povestești oamenilor tot ceea ce facem noapte de noapte sub pătura pufoasă.

Îl privesc uimită, cu un început de revoltă în ochi.

-Cum aș putea scrie pe blog, fără să îmi crape obrazul, cum mă tăvălești, cum mă mângâi sau mă călărești, cum mă faci să roșesc ori să strălucesc de bucurie?

Rânjește dinții la mine și spune:

-Nu văd nici o rușine aici. Chiar crezi că ești singura ființă care se tăvălește cu mine prin așternuturi? Ca și tine, unii fac asta nu doar în pat, ci și la birou, în mașină sau când spală vasele. Cei care nu o fac, habar nu au ce pierd. Lasă egoismul, lasă și teama, și spune lumii despre mine, despre toate senzațiile pe care le ai când te ating. Read More

Stele care pier

Erau două. Identice. Argintii și reci. Le-am răpit de lângă mama lor printr-un vicleșug. Le-am strâns în pumn. Consideram pe atunci că doar căldura mâinilor mele ar putea să le trezească la viață, apoi să le facă să nască alte și alte vieți. Așa sunt stelele. Au puterea de a însufleți neființa doar întinzându-și razele albe spre ținta aleasă. Nu mi-au înșelat așteptările. Din plasma lor, ca o explozie neașteptată, a răsărit de multe ori lumina unei noi idei, a unei noi povești, a unei noi vieți. Le mulțumeam de fiecare dată. Erau nopți când adormeam zâmbind mulțumită la gândul că două stele veghează asupră-mi. Stele care pier. Read More

Tornada roz

Eram cu soţul meu şi cu copilul prin bucătărie, robotind de zor împreună, lucru aproape nefiresc pentru familia noastră. De obicei, când unul are chef de treabă, ceilalţi simt cum o lene monstruoasă îi cuprinde instantaneu. Un tunet puternic întrerupe râsetele noastre, anunţând o mamă de furtună. Trimit copilul să închidă geamurile, ca nu cumva să se transforme în cioburi din cauza curenţilor de aer. Îmi arunc un ochi prin fereastra bucătăriei şi o văd, în toată splendoarea ei…

Înaltă şi subţire, de un roz incredibil, semănând cu dulcea vată pe băţ. Se roteşte în dans ameţitor, undeva în stânga peisajului zărit de la geamul meu. Îmi încântă privirea, dar ştiu că este un tertip pentru a-mi distrage atenţia de la puterea distrugătoare pe care o are. Soţul meu spune că nu avem motive să ne temem. Este departe de noi şi cu siguranţă nu pare genul de tornadă Read More

Răul uman e dincolo de gard

Era captiv de când se știa. Drumul până aici fusese lung și tare chinuitor. La sosire îi dăduseră apă rece, fructe și ierburi de tot felul. Pe unele și le amintea după miros, pe altele după formă. De atunci îi dădeau în fiecare zi hrană proaspătă. De câte ori mânca din fructele zemoase, dorul de casă îl sfâșia pe interior. Nu mai știa să se joace și habar nu avea că îi lipsea socializarea cu alți elefanți. Se mișca de parcă ar fi fost bolnav. Doctorul grădinii zoologice îi făcea deseori analize, crezând că o suferință fizică îl chinuie și îl macină. Până și copiii care veneau să îl viziteze observau că elefantul era trist, apatic, bolnav de un dor neînțeles.

Primise o întreagă clădire și o curte spațioasă. Avea jucării, nisip, bușteni și o mulțime de îngrijitori care îl supravegheau, atenți la fiecare mișcare a blândului uriaș. Dar ce folos, dacă sufletul îi era sfâșiat de o durere pe care oamenii nu o puteau înțelege? Știți și voi cât de rece și crudă poate fi specia umană. Își ascunde ferocitatea sub pretexte lacrimogene: salvați animalele! nu lăsați elefanții să piară! puiul de elefant a Read More

Cei care s-au înfruptat din dulceața noastră

Iar și-a mutat soarele poziția pe cer, semn că suntem cu un pas mai aproape de toamnă și de final. Umbra copacului acoperă acum jumătate de curte. Florile tremură. Cât va mai trece până noi înșine vom deveni umbre? Își vor aminti că am trecut pe aici doar cei care ne-au inhalat parfumul, ne-au sorbit nectarul sau ne-au mângâiat cu privirea voalul subțire al rochițelor. Pentru toți ceilalți, vom fi simple bălării ofilite, bune de nimic. Dar ei, cei care s-au înfruptat din dulceața noastră, oare ce vor spune când ceasul va suna de toamnă? Vor avea curajul de a recunoaște că au udat pernele cu lacrimi când ne-am întors petalele spre soare sau vor privi cu dispreț, exclamând Read More

Ce faci când rămâi fără casă?

Era casa mea, casa în care crescusem. Toată copilăria îmi era imprimată în zidurile ei netede, toate amintirile aveau mirosul ei dulce. Acolo mă simțeam protejat și iubit. Căldura ei îmi învăluia ființa-mi fragilă. Știam că dincolo de ușă pândesc făpturi cu suflet negru și vânturi potrivnice, dar nu-mi păsa de ele, de foamea cu care îmi zgâriau pereții văruiți în tonuri (de) naturale(țe). Ieșeam din adăpost doar împins de nevoi primordiale. Salutam soarele, iar el îmi răspundea luminându-mi calea. Gustam frunzele acoperite de rouă. Urmăream spectacolul hidos al lumii doar pentru a mă putea întoarce acasă încărcat de “așa nu-uri” și pentru a-mi putea construi propriile lumi imaginare, din care să lipsească răul și urâtul.

Dar, vai! Acele vremuri repede-au trecut. Din clipa când am rămas fără casă, totul s-a schimbat. Purtând cu mine doar amintirea unei vieți ușoare, orbecăiam prin lumea pe care nu o puteam înțelege pe deplin. Eram ciudatul care zâmbea când ar fi trebuit să plângă și care lăcrima Read More

Vânare de fluturi

Băteau ostentativ aripile când apăream în peisaj, încercând parcă să îmi facă în necaz. Probabil știau că visul meu secret era să simt ceea ce toate ființele simt, și anume acea unică mângâiere catifelată a fluturilor destinați îndrăgostiților. Aflasem încă din copilărie că e destul să te îndrăgostești pentru ca ei să îți roiască împrejur, să ți se strecoare în interior și să te gâdile cu gingășie în stomac. Căutam dragostea în soarele verii, o căutam în lumina galbenă a felinarelor, o căutam până și în crăpăturile pline de cari ale bârnelor ce sprijineau acoperișul. Dragostea fugea de mine cum fuge dracul de tămâie.

Timpul trecea și mie îmi era tot mai greu să cred că voi întâlni vreodată emoția aceea pură pe care o cântă poeții și o simt îndrăgostiții. Mă priveam în oglinda bobițelor de rouă în fiecare dimineață, întrebându-mă dacă-s defectă ori doar ghinionistă. Cum de mă ocolesc toți fluturii de parcă aș fi de piatră? Gri-albăstruie de necaz, mă ascundeam în cotloane întunecate și îmi plângeam în pumnii strânși amarul. Read More

Un pas înainte și unul înapoi înseamnă, de fapt, că rămân pe loc

Aș vrea să pot călca apăsat, ca un viteaz erou de poveste, netemător în fața relelor adunate pe pământ. Să bag spaima în cei care, cu voie sau fără de voie, îmi rănesc uneori sufletul ascuns adânc în spatele vechilor cicatrice. Refuz să arăt lumii cât mă doare când descopăr minciuna, prefăcătoria, nepăsarea ori răutatea. Fac un pas înapoi, pe vârfuri, ca o balerină începătoare, și tot ca ea mă dezechilibrez când oglinda îmi întoarce imaginea unei ființe fragile, pe obrajii căreia curg lacrimile neputinței. E bine aici, în spate. Îi pot vedea clar pe toți cei care știu cum să tropăie din bocancii murdari de noroi. Mai am de învățat doar cum să îi opresc ori să-i transform în oameni buni.

Fac un pas înainte, încercând să par dezinvoltă și rea. Nu păcălesc pe nimeni. Ei știu, fără să le spună cineva, că-s doar o balerină șchioapă, cu sufletul sensibil. Îmi jumulesc aripile, pană cu pană. Îmi pun piedici atunci când vreau să înaintez. Răutăcioși (ori poate doar temători), îmi șterg urmele, sperând că astfel o să uite de mine întreaga suflare a pământului. Calc mai apăsat. Ridic Read More

Gândește, că nu ești plantă!

El le știa pe toate. Nu avea nevoie de sfaturi. Se enerva când o auzea punând întrebări. Se simțea umilit dacă erau și alții de față. Își compunea mutra de om inteligent și îi răspundea cu superioritate – “gândește, că nu ești plantă!”. Ei nu-i folosea la nimic afirmația. Avea nevoie de indicii concrete, nu de aere puturoase. Obrazul i se făcea roșu când privirile mirato-compătimitoare ale celorlalți o ajungeau din urmă. Ar fi intrat în pământ și ar fi așteptat acolo momentul transformării. Nu-i așa rău să ajungi plantă. De unde știm noi că plantele nu gândesc, că nu au sentimente? Au decis ei, inteligenții, doar observând că acestea nu vorbesc, nu râd și nu își plâng în public amarul? Dacă da, atunci și ea ar vrea să fie plantă, să poată trece mai ușor peste umilințele zilnice.

Expresia îi obseda pe amândoi. Gândește, că nu ești plantă! El o folosea ca să-și ascundă neștiința, făcând totuși să pară că știe tot. Ea o repeta în șoaptă când rămânea singură, întrebându-se ce, cât și cum ar trebui să învețe pentru a scăpa de îndemnul jignitor. Încetul cu încetul a început să își răspundă singură, să caute soluții și să descopere noi modalități de a evolua. Read More

Alunec spre iarnă

Alunec spre iarnă. Privirea îmi este lipită de florile prea lungi crescute în ghivece, la pervazul geamului. Bătrânul mă urmărește și-n ochii lui citesc un soi de înțelegere care mă doare. Nu vreau să mă înțeleagă, să îmi arate că a trăit și el cândva toate astea, că a ieșit din ele cu obrazul șifonat de riduri, cu părul albit de griji, cu sufletul ciuntit de amintiri pierdute. Îmi spune că va fi o iarnă grea. Își freacă palmele crăpate de muncă, de parcă ar vrea să le încălzească, să-i comande sângelui să circule ca altădată, să fiarbă în vene și să erupă vulcanic în cuvinte și fapte ce pot schimba lumea.

Alunec spre iarnă. În jurul meu peisajul se schimbă. Iarba nu mai este prea verde. Frunzele obosite de atâta doinit se odihnesc acum pe asfalt. Lumea le calcă în picioare și ele nici măcar să geamă nu mai au putere. Mă simt ca un om fără țară. Ca o frunză fără putere. Oare și eu am doinit prea mult? Aprind becul și becul e mai chior Read More