Skip to main content

Lacătele sunt pentru oameni cinstiţi

Nu ştiu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremea lui Ceausescu(ce expresie cretină) un locotenent-colonel al Armatei Române se putea lăuda cu un salariu mare. Dacă iau în calcul faptul că lucra şi mama mea pe un salariu bunicel, iar maia avea o pensie onorabilă, pot spune că ne intrau bănuţi suficienţi în casă.

Ciudat este că ai mei nu reuşeau niciodată să strângă, să pună deoparte, iar asta l-a făcut pe tata să aducă de la unitate o casetă metalică dreptunghiulară, destul de spaţioasă, care era prevăzută cu tăietura obişnuită a puşculiţelor. Bazându-se pe faptul că această casetă era strict pentru economiile familiei, tata a încuiat-o cu un lacăt chinezesc.

Banii au început să se adune şi planurile de vacanţă Read More

Târgul de vechituri – bijuterii si ceasuri

În prima zi după ce am ajuns in Italia, am ieşit la o plimbare cu prietena mea şi fetiţa ei, să vedem satul, să ne acomodăm cu drumurile prea curate şi oamenii atât de civilizaţi. S-a nimerit să fie zi de târg, special pentru antichităţi, asa cum este si in Ploiesti, la obor. Lucruri pentru casa, de o frumusete rara, imi tot atrageau atentia.

Pe fiecare străduţă a satului era întinse tarabe , măsuţe sau doar pături pline de obiecte vechi, atmosfera era caldă, oamenii veseli, aglomeraţia nu deranja pe nimeni.

Nu se auzeau certuri, nimeni nu îşi lăuda marfa în gura mare, ca pe la noi, deşi italienii sunt recunoscuţi ca fiind un popor guraliv. Mă uitam în jur, comparam cu ceea ce văzusem la noi, la târgurile noastre şi îmi era jenă (poate pentru prima dată în viaţă) că sunt româncă.

Am văzut inele elegante, asemănătoare cu cele pe care le purta bunica mea, cercei ieftini şi poşete deosebite, datând probabil din al doilea război mondial, ceasuri de calitate, de toate felurile, covoare lucrate manual, tablouri de la care nu îmi puteam desprinde ochii. Cărtile erau rare pe acolo, dar asta mi-a oferit timp mai mult să admir măsutele de lemn sculptat, lustrele vechi, cu abajururi delicate şi gramofoane impunătoare. Părea că adunaseră acolo tot ce au lucrat artiştii lumii în ultimii 150  de ani. Read More

Viaţa este afară

Viata este afara! Cerul limpede ca apa dintr-un bazin de înot, soarele încălzind pielea înfiorată, frunzele mişcându-se lent la adierea vântului, ca într-un dans domol, toate anunţă acele dimineţi senine, în care îmi doresc să plec departe, să rătăcesc fără ţintă printre oamenii grăbiţi, să văd locuri frumoase, în care să îmi încarc bateriile.

M-a trezit soarele. A încercat să mi se strecoare pe sub gene, mi-a dezmierdat obrajii, mi-a trimis un vis reconfortant. Nerecunoscătoare, i-am întors spatele încercând să mai dorm, mi-am acoperit ochii Read More

Puterea unui licean

Deşi nu suntem gemene, ba chiar ne despart vreo doi ani, părinţii ne îmbracă la fel. Astăzi avem rochiţe bleu, cu buzunare în lateral şi volănaşe la mâneci şi la poale, ciorăpei albi şi săndăluţe. Este cam răcoare, a plouat toată noaptea. Iarba udă ne dă fiori, dar nouă nu ne pasă. Maia ştie că suntem în faţa blocului. Probabil nu ne va observa lipsa, ocupată fiind să facă mâncare şi ordine prin casă.

O iau pe surioara mea cea mică de mânuţă, le chem pe Lizi şi pe Lore şi ne grăbim spre leagănele din apropierea câmpului. Suntem norocoase, băieţii cei mari au plecat la şcoală, unde învață supravegheați de doamnele învăţătoare, aşa că ne hazardăm să traversăm balta imensă formată de ploaia torenţială, pentru a ne juca fără să fim gonite imediat. Read More

Nu suport parfumurile dulci

Nu suport parfumurile prea dulci, mai ales dacă sunt folosite excesiv, îmi întorc stomacul pe dos, şi eu stau tare prost cu ficatul.

Nu suport scrumiera plină de chiştoace, deşi fumez un pachet de ţigări pe zi. Scrumiera plină este dezgustătoare şi răspândeşte un miros urât.

Nu suport vânzătoarele care, de când fac primul pas în magazin, mă întreabă ce doresc. Se ţin după mine, nu îmi lasă timp să mă uit la nimic, sunt exagerat de serviabile şi mă simt sufocată de acest exces de zel.

Nu suport bormaşina cu care vecinul de deasupra îmi trezeşte copilul în fiecare zi. Dacă reuşesc să pun mâna pe ea vreodată, Read More

Creativitate cu tulpini de grau

Am apreciat dintotdeauna oamenii activi, pe cei care nu au astâmpăr şi îşi găsesc ocupaţii chiar şi când ar trebui să se odihnească, i-am apreciat mereu pe cei care au imaginaţie, poate pentru că tatăl meu era unul dintre ei.

În afara zilelor de duminică, rezervate ieşirilor cu familia la plimbare, tata îşi petrecea concediile în casă, reparând, renovând, concepând diverse lucruri utile sau doar estetice.

Nu pot da detalii, pentru că eram prea mică şi nu înţelegeam bine, dar ştiu că îşi făcuse din diverse “resturi” găsite în trusa de scule un pistol de lipit. Nu era cel mai frumos pistol, dar funcţiona perfect.

Aflase de tehnica învelirii în hârtie igienică şi aracet a obiectelor şi nu s-a lăsat până nu a îmbrăcat în “scoarţă de copac” zeci de pahare şi sticle, pe care mai târziu le-a oferit cadou prietenilor.

Aduna vara tulpiniţe de grâu uscate, Read More

Balbaiala. O şli…, şli…, şli…

Bâlbâiala, această tulburare a vorbirii, o cunoaşteţi şi voi, aţi întâlnit-o la oameni cunoscuţi sau necunoscuţi care, mai ales pe fondul unor emoţii, nu reuşesc să articuleze bine cuvintele, repetă sacadat silabe şi fac pauze în vorbire. Această tulburare poate avea efecte negative asupra celor afectaţi, determinând complexe de inferioritate.

Avea tatăl meu un coleg de servici, prieten de vânătoare şi de pahar, care se bâlbâia îngrozitor, repeta silabele de la începutul cuvintelor, mai ales când era băut sau nervos. Uimitor este că nu se bâlbâia deloc când încerca să cânte.

Şi le plăcea să cânte. Îmi amintesc cu nostalgie cum răsuna melodia “Aşa beu oamenii buni”- a fraţilor Petreuş  şi “Lino, Leano”- a Ioanei Radu, cântată de 7-8 bărbaţi într-un apartament, însoţită de chicotelile copiilor care trăiau viaţa ca pe o mare aventură, ca pe o distracţie interminabilă.

Mult le mai plăcea să îşi serbeze zilele de naştere la restaurant cu prietenii şi familiile, să mănânce fripturi şi să bea băuturi tari, cum era Şliboviţa, un soi de ţuică de prune dublu distilată.

Aşa se face că într-un an, de ziua prietenului bâlbâit, Read More

Record: 19 ore pe zi la calculator

Am reuşit să îmi dau programul peste cap, mi-am dereglat somnul stând prea multe ore în faţa calculatorului. În ultimele săptămâni am avut zile în care am stat şi câte 19 ore nemişcată, uitând de orice altceva(am fost totuşi la baie şi de câteva ori prin bucătărie).  Nici măcar nu fac ceva prea important la PC, exceptând blogul, cu tot ceea ce implică el, comentarii la mine, comentarii pe alte bloguri, doua articole pe zi.

Nu mi-am dat seama pe moment cât este de obositor şi am continuat să profit dn plin de zilele în care eram singură acasă, până când corpul şi-a cerut drepturile. Şi aşa am ajuns să adorm la cele mai neaşteptate ore, să mă trezesc în noapte, la ora 2. Read More

Au vrut să fiu copilul lor

Când l-am cunoscut nu mi-a venit să cred ca era orb. Avea nişte ochi verzi… atât de frumosi, dar nu vedea nimic. Cu mulţi ani în urmă, din cauza unui nefericit accident casnic, îşi pierduse vederea. Sărise pe neaşteptate capacul cazanului de ţuică şi îl opărise pe faţă, lăsându-l fără posibilitatea de a mai vedea vreodată.

Mi-a pipăit faţa, m-a pupat şi m-a poftit în curte. La fiecare pas pe care îl făcea  mă întrebam dacă este cu adevărat orb. Nu folosea baston, dar străbătea curtea la fel de repede şi de sigur ca şi mine, ca şi copilul lui Read More