Skip to main content

Happy Weekend 18

Trăiască internetul!!! Ieri mi-am revăzut, după 17 ani, un văr de la Moreni, alături de care mi-am petrecut multe vacanţe de vară. Noi ne-am tot mutat,  el s-a stabilit într-un sat de lângă Moreni şi am pierdut legătura. Ne-am regăsit cu ajutorul Facebook-ului şi ieri, exact după ce am scris despre orăşelul în care mi-am petrecut o parte din vacanţe, m-a sunat să îmi spună că este în Ploieşti şi vine spre mine. Sunt fericită!!! Vă doresc să aveţi un weekend la fel de plin şi de fericit ca al meu!!!

Astăzi mă întâlnesc cu Anca Vranceanu şi Ana Q. , mâncăm o îngheţată, apoi dăm o fugă pe la Haotik, să învăţăm câteva secrete despre blogging. Până atunci, să ne înveselim puţin.

Vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu lingurile îndoite de Cristian Gog în spectacole? Am cercetat şi iată ce am descoperit: Read More

Solemnitate printre hohote de râs

La sfârşitul anului trecut am început să mă documentez despre ikebana, hotărâtă să îmi aranjez şi eu câteva văzuţe. Aceste aranjamente, de o gingăşie incredibilă, atât de simple la prima vedere şi totuşi năucitor de complicate, au fost ridicate la rang de artă întâi în Japonia, apoi în multe alte ţări unde au fost deschise şcoli în care se poate învăţa totul despre ikebana.

Fiind iarnă, mi-a fost destul de greu să găsesc în natură materiale pentru viitoarele mele aranjamente, dar profitam de fiecare ocazie ivită. Eram atât de entuziasmată încât îmi năucisem colegele cu explicaţii.

Ieşind de la servici împreună cu câteva dintre ele, atenţia mi-a fost atrasă de nişte frunze roşii de iederă, care mi s-au părut foarte potrivite pentru ceea ce aveam de gând să fac. În timp ce adunam frunzuliţe, le explicam serioasă colegelor despre această artă japoneză, fără să mă intereseze că fetele erau pe jos de râs.

Atât de tare le-a distrat nebunia mea, încât s-au apucat să jumulească ciulini, iarbă uscată şi să rupă diverse crengi strâmbe, pe care mi le ofereau cu cea mai mare solemnitate, între două hohote de râs. Read More

Mi s-a furat o zi

Terminasem clasa a 8-a, intrasem la liceul dorit şi mă aştepta o vacanţă lungă, pentru care îmi făcusem planuri un an. Dar mama a hotărât să îmi petrec varala o mătuşa de-a ei, la Moreni. Nu m-a deranjat prea tare, pentru că bătrânica avea o gospodărie mare într-un orăşel cu trei blocuri. Întâlneam la tot pasul flori deosebite, vedeam vacile întorcându-se de la păscut, aveam o prietenă de aceeaşi vârstă cu mine şi mai ales găseam fructe din belşug.

Nemulţumirea mea era legată de zgârcenia acestei mătuşi, care nu îmi dădea bani nici de îngheţată măcar(dar mi-a lăsat moştenire 5000 de lei) şi care ascundea într-o cameră zeci, sute de borcane cu dulceaţă zaharisită, preferata mea. Mă servea după-amiaza cu o linguriţă de dulceaţă şi un pahar de apă rece, de parcă eram un musafir de altădată, venit în vizită pentru o jumătate de oră, ca în piesa lui Caragiale.

Am descoperit după câteva zile că avea beciul plin de sticle şi borcane goale. Din acel moment nu am mai dus dorul banilor. La ora 14, când mătuşa îşi făcea somnul de frumuseţe, eu şi Tatiana, prietena mea adolescenta, spălam de zor sticle şi fugeam să le vindem.

Cu banii câştigaţi, mergeam în centru, unde venise un fel de parc de distracţii în miniatură, Read More

Am fost şi colecţionară

Unii spun că sunt nonconformistă, alţii că sunt sărită de pe fix, restul se mulţumesc să-mi spună că sunt ciudată uneori. Eu cred că sunt o femeie normală, care are puţin din toate astea. De câteva ori în viaţă am fost colecţionară de diverse, începând de la şerveţele, poleială de ciocolată, cutii de chibrituri, capace de bere, crenguţe, insecte, bani, bijuterii… şi până la brichete.

Am descoperit de mică unele priviri mirate sau amuzate în jurul meu, când s-a aflat că m-am apucat de colecţionat frunze de plop. Văd şi privirile tale, dar nu mă deranjează. 😛

Plopii din spatele blocului crescuseră până la etajul 4, aveau frunzele cât foaia de caiet, pe care toamna le pictase în nuanţe de galben, verde şi maro. Nu vedeam două identice şi toate mi se păreau frumoase, aşa că le adunam grămăjoară, lăsând pământul fără îngrăşământ vegetal şi le piteam în casă, sub pat. Read More

Beneficiile momentelor penibile

Ai auzit vreodată cântând un măgar cu vocea stridentă? Îţi aminteşti senzaţia pe care ţi-o dădea “scârţâietoarea” frecată de zid? Acelaşi efect îl are vocea mea asupra tuturor când mă hotărăsc să cânt. Nici măcar soţul şi copilul nu suportă să mă audă, cu toată bunăvoinţa pe care o au şi oricât de mult m-ar iubi.

După primele note pe care le scot (nu vă pot spune care sunt acele note muzicale, pentru că nu au primit nume încă), îi văd uitându-se unul la celălalt şi îi asemăn cu nişte conspiratori din alte timpuri. Se privesc speriaţi, îşi pun mâinile în cap, ochii le ies din orbite, apoi îşi revin şi se mobilizează, pregătindu-se de bătălie.

Mihai mă roagă să încetez, că nu îmi iese, copilul se repede spre sursa de inspiraţie, respectiv radio sau youtube, încercând să oprească muzica, Read More

Bolnav şi singur

Bolnav si singur. Gelu. Un nume care îmi va trezi mereu una dintre cele mai plăcute amintiri din viaţa mea de domnişoară, de adolescenta. Este numele pe care îl purta nepotul unui colegul tatălui meu, un băiat frumos, cu ochii de un albastru incredibil, care era de-o seamă cu mine.

Ne-am cunoscut într-o vacanţă de vară, când a venit în Ploieşti pentru câteva zile. Eram excesiv de timidă, nu ştiam ce aş putea vorbi cu un băiat necunoscut, iar el, deşi era la fel de sfios, m-a rugat să îi acord câteva ore, să ne plimbăm, să îi arăt oraşul.

M-a vrăjit cu vorbele mai mult şoptite, cu poveştile despre el, Read More

Cu nervii întinşi la maxim

Nici dacă trăiam în Africa sau în nu ştiu ce altă zonă săracă a lumii nu m-aş fi enervat atât de des din cauza curentului electric. Poate nu aş fi avut şi atunci lucrurile erau clare şi foarte simple. Dar când am un abonament la Electrica, pe care îl plătesc la timp, de ce trebuie să îmi facă dumnealor surprize neplăcute tot timpul?

De aproape o lună, la cea mai mică adiere de vânt, la cea mai mică ploaie, uneori şi când este senin, aparent fără motiv, curentul electric dispare, cade, este tăiat…, naiba ştie.

Dimineaţă am reuşit să stau la calculator aproximativ o oră, timp în care am scris un articol şi am citit mailurile. Nu numai că îmi macină nervii, de  teamă să nu mi se strice calculatorul, Read More

La Sala Sporturilor din Ploieşti

Domnului G. , vecinul de la parter,  îi voi fi mereu recunoscătoare pentru răbdarea de care a dat dovadă când m-a învăţat să merg pe bicicletă. Aveam 6 ani, eram timorată, dar îmi doream să pot pedala măcar trei metri fără să îmi julesc genunchii.

M-a învăţat să îmi înving teama, să îmi menţin echilibrul, să nu mă uit la roata din faţă, să iubesc mai mult mersul pe două roţi decât joaca cu păpuşile şi să nu dau iama cu bicicleta în florile pe care soţia lui le îngrijea cu dragoste.

A făcut din mine un mic ecologist, un om care respectă natura Read More

A mea, a mea, e bicicleta mea…

Dădeam târcoale printr-un magazin în căutarea unei perdele drăguţe, care să se potrivească în dormitorul abia modificat. Eram atentă la modele, încercam să văd cu ochii minţii dacă s-ar potrivi sau nu, în timp ce Ionuţ, băiatul meu, care avea atunci vreo 2 ani şi jumătate, admira extaziat o bicicletă cu roţi ajutătoare, vopsită în albastru şi portocaliu.

Am ales modelul de perdea, mi-a măsurat vânzătoarea bucata pe care voiam să o cumpăr, şi în acel moment l-am auzit pe Ionuţ ţipând ca din gură de şarpe. M-am întors speriată şi l-am văzut urcat pe bicicletă, strângând cu putere mânerele ghidonului, în timp ce o altă vânzătoare încerca să îl convingă să coboare.

A fost pentru prima dată când nu mi-am recunoscut copilul. Read More

Trădătorul – frigiderul

După ce am fost trădată într-un mod mârşav de propriul meu salariu, probabil aliat în acele zile cu televizorul care a ales să îşi dea duhul sub privirile noastre îngrozite, acum pot spune că mă întorc la natură cu paşi rapizi, spre epoca de piatră.

În aceste zile caniculare aş fi preferat să ajung în epoca de gheaţă, unde nu este nevoie de frigider, mai ales de unul obraznic cum era al meu. Spun era deoarece acum a devenit obiect de muzeu al unei firme de fier vechi, că mie nu îmi mai era de nici un folos, decât poate pe post de cuibar, dacă m-aş fi mutat de la bloc la casă.

Mă supăra tot mai tare bătrânul senil care ba îngheţa, Read More