Skip to main content

Avem “marfă proaspătă”

-Nu-mi vine să cred! Ne-au furat biroul!

-Lasă glumele proaste. Am înțeles mesajul. Mă îmbrac și cobor imediat să te ajut să îl bagi în casă, îmi răspunde soțul, scrâșnind din dinți de durere.

-Nu! Nu pricepi? Chiar ne-au furat biroul! insist eu, cu buzele strânse de supărare. Mă simt de parcă m-am trezit iar în România, nu în Scoția.

S-a întâmplat în martie, la o zi după ce Mihai și-a rupt clavicula, iar pe mine m-a trântit Bruno la pământ, lăsându-mă cu un deget rupt. La o zi după ce ne-am mutat dintr-un oraș în altul pentru a fi mai aproape de serviciu. Până și mutarea a fost cu peripeții. Imaginați-vă un bărbat Read More

Alungă-mi tristețea, iubitule!

Am de predat niște articole, dar nu mi-e aminte de ele. Mă străduiesc să nu încep toate propozițiile cu Nu. Prin vene îmi circulă aer rece. Bruno plânge în somn, excitat de mirosul unei cățelușe în călduri. A simțit-o mai devreme, când alerga amețit prin curte, cu nasul în vânt. Florile de soc și-au cam scuturat petalele. Alungă-mi tristețea, iubitule, i-am spus lui Mihai. Și el m-a dus la mare, acolo unde știa că întotdeauna îmi încarc bateriile. Marea era neagră. Nisipul cald. Mi-aș fi îngropat picioarele în el, să-mi urce seva vieții până la mintea care continuă să se împotrivească. Mi-am alungat impulsul când mi-am amintit că am o rană la picior. Marea, ca niciodată, m-a dezamăgit. Dar inelele de calamar au fost bune, sărate și mirosind puternic a pește. Muncim de anul trecut aici. În nici o zi nu ne-a fost foame și în nici una nu ne-am întrebat cu ce bani vom plăti chiria. Mașinuța roșie, bătrână și ruginită, continuă să ne poarte oriunde ne dorim, fără să facă mofturi. Dar unde să mergem? Gândul se întoarce, obsedant, la vacanța pe care o pregătim de astă-iarnă. Șapte zile în Sardinia. Mi-e teamă că mă voi întoarce de acolo mai deprimată decât sunt acum. Alungă-mi tristețea, iubitule! Read More

Cerul și pământul s-au unit

Mirosul de zmeură proaspăt culeasă din grădină se împrăștie în jur, amestecându-se cu aromele subtile răspândite de floarea de măceș. Copilul din mine se trezește brusc. Alungă din gând oboseala acumulată în noaptea ce a trecut, își întinde brațele către tavanul camerei, inhalează parfumul amețitor de pământ reavăn și apoi deschide ochii. A plouat! Chiar a plouat în Scoția, după aproape o lună în care cerul s-a păstrat senin, ca un zâmbet inocent de prunc. Mănânc o cireașă de iunie. La mulți ani, copile! îmi spun în gând. Cerul mă salută și el cu un tunet. E primul tunet pe care îl aud de când m-am mutat în această țară. Zâmbesc.

Cerul și pământul se unesc într-o îmbrățișare nelumească – copil care și-a rătăcit pe undeva copilăria și acum trebuie să se prefacă a fi adult, zmeură strivită între buze, cireșe împrăștiate prin pat, plante pe care picăturile de ploaie stau ca niște ochi deschiși a mirare, nori scuturându-și preaplinul, tunet ce anunță un 1 iunie spălat de păcatele umanilor prea repede crescuți și… urlete Read More

Ape întunecate

Astăzi (31 mai 2018)…, în ultima zi de primăvară, beau cafea, rememorez evenimentele ultimelor zile și zâmbesc. Landlady a noastră a venit în vizită, pentru prima dată în cele aproape trei luni de când stăm la ea. L-a auzit lătrând pe Bruno și a întrebat, cu mirarea ieșindu-i prin toți porii: aveți câine? Da, i-am răspuns noi. V-am anunțat când am închiriat casa și ați spus că vreți să îl vedeți înainte de a vă da acordul. Aha, și nu am mai venit, nu-i așa? Shit! Un alt rahat ne-a făcut să sunăm ieri la poliție: în mașina nepotului, parcată pe strada noastră, tremura de zor și bombănea de unul singur un drogat care a refuzat să plece, ba chiar a urlat polițiștilor că e autoturismul lui. Bine că sora mea vine în Scoția abia pe 3 iulie, altfel sigur nu i-ar fi fost bine boschetarului.

Mă gândesc… la noi, oamenii. Mi-e greu să înțeleg cum pot unii să trăiască prefăcându-se clipă de clipă. Unde le este bucuria de a-și petrece viața în armonie cu propria ființă? Cum se pot suporta când se privesc în oglindă și văd o imagine despre care știu, în sinea lor, că nu are nimic în comun cu ceea ce se ascunde în interior? Și, mai ales, cum își pot imagina că atitudinea lor falsă ar putea păcăli vreodată oamenii inteligenți?

Read More

Bass Rock, insula care adăpostește cea mai mare colonie de gannets

Bărcile de agrement se legănau ușor în vântul călduț al amiezii. Pe niște plute, câțiva tineri făceau cascadorii, spre încântarea celor care îi priveau de pe mal. Deasupra noastră, peste tot în jurul nostru, pescărușii își cântau bucuria de a trăi. Păreau să nici nu observe mulțimea de oameni, localnici și turiști care, la rândul lor, erau preocupați să își trăiască viețile. De ce să privim de pe mal cum alții se distrează în apele reci și întunecate? ne întrebam noi, pe jumătate invidioși, pe jumătate dornici de aventură. Tocmai atunci am observat o ambarcațiune cu motor care oferea excursii pe mare. 25 de lire de persoană pentru o plimbare de peste o oră. Așa am ajuns să vedem Bass Rock, insula care adăpostește cea mai mare colonie de gannets din lume.

Gannets (mi se șoptește în căști că li s-ar spune corbi de mare albi) sunt păsări de mare cu penaj predominant alb. Capul este acoperit de pene galbene, iar vârfurile aripilor sunt negre. Anvergura lor poate ajunge și până la doi metri. Gannets se hrănesc cu peștele pe care îl prind plonjând de la înălțimea de 30 m cu viteză de până la 100 km pe oră. Nici o altă pasăre de mare nu îi poate egala în această privință. Gannets au întreaga viață un singur partener. Pe insula Bass Rock păsările sosesc în luna martie a fiecărui an. Rămân acolo până când vremea Scoției Read More

Călare pe motoare

Era una dintre atât de rarele zile însorite și fără pic de vânt de care toată lumea voia să profite din plin ieșind pe străzi în mânecă scurtă și cu zâmbetul lărgit pe chip pentru a merge la picnic sau doar la plimbare. Mi-am băut cafeaua în grabă, am mâncat o ciocolată pentru a alunga febra musculară acumulată în cele patru zile de muncă abia trecute, apoi i-am spus soțului că vreau afară, oriunde, doar să stau la soare. Mergem, dar numai dacă ești de acord să renunțăm o zi la mașină și să ne plimbăm cu motorul, mi-a răspuns el în timp ce își potrivea ochelarii de soare care îl fac să semene a aviator (părerea mea) sau a motociclist (părerea lui). Ce om pe acest pământ, având un strop de spirit de aventură în vene, nu își dorește să umble călare pe motoare într-o zi senină și călduroasă?

Am ieșit în curte. Am aruncat o privire grăbită spre mașina parcată în colțul izolat al străzii. Stai acolo astăzi, Buburuză, păreau să spună ochii noștri aproape orbiți de soarele alb și fierbinte al Scoției. Mihai a ajuns primul la poartă, acolo unde motorul ne aștepta ca întotdeauna, puternic, docil, aproape invizibil pentru trecători. S-a prins cu mâinile de ghidon, a încălecat balaurul Read More

Cotrobăind prin sertărașele minții

În fiecare zi a vieții mele am cel puțin un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare…, așa cum îi stă bine oricărui om viu care se hrănește cu speranțe, cu visuri, cu dorințe și nevoi. Le țin pe toate ordonate în sertărașele minții. În funcție de importanța pe care o au, unele stau mai aproape de ușa care duce spre realizare, altele rămân înghesuite în vagonul tras pe linia (aproape) moartă. Doar astăzi (28 aprilie 2018)… aș fi vrut să nu fac nimic, să lenevesc în plăpumioara roz urmărind cu sufletul la gură aventurile eroilor mei preferați din Game of Thrones (câți au mai rămas dintre ei – Regrete eterne, Ned Stark!): Arya, Daenerys, Tyrion, Bran.

Sper… că nu veți râde prea tare de mine când veți afla că abia de curând m-am decis să urmăresc serialul care a captivat atât de mulți oameni din întreaga lume. Mi-aș fi dorit să pot citi cărțile întâi, însă prețul lor nu a scăzut deloc până am plecat din țară, iar acum mă simt prea obosită după câte 12 ore de muncă. Mă gândesc… că nu are sens să le mai comand – am văzut deja patru sezoane. Imaginația mi-ar fi blocată de tot ceea ce am văzut în film, asta dacă presupunem că nu m-ar bloca partidele de somn venite pe neașteptate, după fiecare câteva pagini citite.

Read More

Jurnal de weekend înghețat

Astăzi (3 martie 2018)… cerul continuă să fie gri. Nu mai ninge, însă gerul insistă să îmi muște obrajii, acompaniat de vântul puternic care îmi taie respirația. Acesta nu este buletin meteorologic. Este văicăreala unui om care iubește căldura și care se vede nevoit să iasă (împotriva voinței sale) în fiecare dimineață din casă pentru a plimba câinele. De această dată nimeni nu poate spune că sunt o femeie ciudată. Vă e frig și vouă, nu-i așa?

Mă gândesc… la ziua când voi ajunge în țară și salivez imaginându-mi cum voi pregăti salam de biscuiți, salată de roșii cu brânză telemea și cârnați care să miroasă a usturoi.

Sper… să nimerim curând o zi în care să fim toți acasă în același timp, ca să putem juca iar Șeriful din Nottingham.

Read More

Aparat de fotografiat reparat de un profesionist

Nu reușim să punem bani deoparte. Cum adunăm o sumă oarecare, cum se ivește ceva ce trebuie cumpărat sau rezolvat. Vânătă de supărare după ce am văzut cum contul meu s-a golit iar, l-am rugat pe Ionuț să se uite puțin la aparatul foto, în speranța că va descoperi ce bubă are, dacă tot nu îmi permit deocamdată să îmi cumpăr altul, “mai trainic și mai frumos”. După vreo zece minute în care a stat ascuns în dormitor, copilul a ieșit victorios și mi-a băgat blitzul în ochii ce străluceau de fericirea de a fi observat resuscitarea aparatului de fotografiat.

-Cum ai reușit? Ce probleme avea? l-am întrebat eu, curioasă.

-Îți voi răspunde ca un adevărat profesionist (ce sunt). Aparatul are în interior niște circuite pe care le-am curățat, căci prezentau urme de murdărie. Are și o baterie internă care părea să fi suferit niște șocuri mecanice. Am repus-o pe poziție, apoi am făcut alte mici verificări și… iată că acum funcționează. Reparația te costă 50 de lire. În realitate, Read More

Cuvântul anului 2018

Cuvintele sunt ca niște ființe magice; uneori pot rămâne ascunse, neștiute și neauzite de nimeni, uitate într-un joben fermecat, alteori își pot schimba înfățișarea după bunul plac, iar alteori ne apar sub forma pe care noi ne imaginăm că ar trebui să o aibă. Oricum ar fi, cuvintele își găsesc în propriile rotunjimi puterea de a naște sensuri noi și de a înveli în glazură colorată murdăria umană. Însă tot ele, cuvintele, pot scoate la iveală frica, rușinea și gunoiul sufletesc. Mânuite de un păpușar bun, pot compune piese nemuritoare. Lăsate de capul lor, nesupravegheate, cuvintele își pot râde în barbă de fiecare om în parte, după cum ne dovedește realitatea.

Pentru anul 2014 mi-am ales cuvântul speranță. S-a ținut după mine 365 de zile, amăgindu-mă cu deșertăciuni, cu visuri irealizabile pentru acea vreme. Trebuie totuși să recunosc că nu m-am supărat. M-a silit să fiu permanent în alertă, pregătită pentru ceea ce urma să vină. Read More