Skip to main content

Zâmbetul omului întors din morți

Situația tragi-comică în care mă aflu pare de domeniul absurdului. Ireală. Și totuși, iată-mă cocoțată în vârful toboganului de la Aqualand Torremolinos, un loc unde toată lumea se distrează, în vreme ce eu împing iar și iar cu mâinile în bara transversală, încercând să îmi fac o cărare printre apele ce mă lovesc din spate. Vuiesc la ieșirea din cele patru țevi și mă ocolesc, parcă reproșându-mi că nu cobor cu ele. Aș vrea, dar slipul mă încurcă teribil. Este pur și simplu lipit de plasticul toboganului. Împing iar cu mâinile, încercând simultan să mișc șezutul. Nimic. Repet parcă la nesfârșit, fără rezultat.

Îl văd pe Mihai la jumătatea toboganului. Ignor regulile și mă las cât sunt de lungă pe spate, forțând corpul să alunece. Îmi pun mâinile pe piept, aranjate ca ale morților. Încrucișez picioarele. Apele călduțe mă poartă la vale într-o mișcare lină. Deodată îmi aduc aminte de sfatul soțului: încrucișezi mâinile și picioarele, salți capul deasupra apei. Ridic puțin capul, dar nu văd nimic, așa că îmi salt întreg spatele. Read More

În vizită la “Bomboness”

Ieri am fost la Bo’ness, orășel pe care eu îl voi numi toată viața “Bomboness”. Din vitrina unui magazin mi-au făcut cu ochiul dropsuri de toate formele și culorile. Vânzătorea și clienta care s-a nimerit pe acolo au căscat ochii mari când am început să comandăm: și d-astea, și d-alea, și din celelalte… Nu mă puteam opri. Multe îmi aminteau de bomboanele copilăriei. Mihai, ca de obicei, mă încuraja să fac tot ce îmi trecea prin cap.

La un moment dat am întins mâna spre niște bomboane care arătau într-un mare fel. Vânzătoarea m-a întrebat dacă am mai mâncat așa ceva până acum. Nu. Pe cutie scria “sour” sau ceva de genu’. I-am spus că nu știu ce înseamnă respectivul cuvânt și m-a sfătuit să gust, căci nu știa cum să îmi explice. Abia m-am abținut să nu scuip din cauza gustului, a surprizei, a profanării. Erau tăvălite prin sare de lămâie. Read More

Ce fac femeile când bărbații lor sunt la muncă

Se învârtea camera cu mine când mă gândeam la toate câte plănuisem să fac în prima zi de concediu, în timpul cât Mihai ar fi fost la serviciu. Voiam să le arăt celor care mă urmăresc pe youtube oul de dinozaur de care am făcut rost. Aveam de gând să îl plimb pe Bruno pe jos până la muncă, să îl vadă și colegii noștri. Știam că trebuie să scriu pe blog, chiar dacă nu aveam nici un subiect concret în minte. Speram să îl pot surprinde pe Mihai – făcând curățenie lună în toată casa. Gogoși, neapărat să fac un castron mare de gogoși. Plus să termin de văzut toate episoadele din Spartacus pe care le-am ratat adormind în timp ce rulau, ca să îmi ajung soțul din urmă și să putem continua vizionarea împreună.

Ce am făcut, de fapt, când bărbatul meu a fost la muncă? L-am scos dimineață pe Bruno în curte să facă pipi – asta fiindcă mi-a fost lene să mă îmbrac, să pot ieși pe stradă. Am schimbat fânul din cușca hamsterului. Am mâncat negrese tolănită în pat. Am încercat să ascult o poveste pe youtube, însă m-a furat somnul. M-a trezit Mihai la prânz, când a venit acasă să mănânce. După ce a plecat, m-am strecurat iar în pătură. Read More

Ce ți se poate întâmpla dacă mergi la dentist în Scoția

În primăvara acestui an ne-am decis să ne înscriem la dentist, la cabinetul din sat. Ne-au întrebat dacă primim ajutoare de la stat, caz în care tratamentul ar fi fost gratuit. Pentru că suntem angajați cu full time contract, am avut plăcerea de a afla că statul ne va deconta o parte din suma pe care o vom datora cabinetului stomatologic. La prima vizită, dentistul ne-a făcut o scurtă evaluare și ne-a spus care vor fi sumele aproximative pe care le vom avea de plătit.

Surpriza a venit în urmă cu două săptămâni, când am primit acasă o scrisoare de la Edinburgh, de la sediul central. O dată pe an se extrag random numele unor pacienți care au beneficiat de tratamente stomatologice la clinicile de stat scoțiene. Aceștia sunt invitați în Read More

Sunt tot eu, cea pe care o știai cândva

Mi-ai spus că nu mă recunoști, că de la o vreme nu mai sunt eu, cea pe care o știai din poveștile de pe blog. Am zâmbit spre ecranul monitorului, cu o ușoară amărăciune în colțul gurii. Altădată ți-aș fi spus să citești printre rânduri, dacă vrei să mă regăsești, numai că astăzi am prea puține rânduri pe aici și ele nu-s dintre cele care să te ajute să înțelegi. Unii mi-au spus că nu-s datoare nimănui cu explicații. Greșit! În online există oameni față de care m-am atașat și care s-au atașat de mine. Cu mulți am stat de vorbă pe blog sau în privat cândva, mulți m-au ajutat de-a lungul vremii, mulți încă mai așteaptă să revin.

Lucrez într-o brutărie. Munca de jos, cum ar spune românul. 12 ore pe zi. Muncă abrutizantă, care mă transformă încet-încet într-un robot epuizat fizic și psihic, secătuit de puteri și de idei. Salariul nu este rău. Mi-am permis, fără să fac eforturi, vacanță în Sardinia, vacanță în Spania. Visez să îmi cumpăr o casă, căci tare îmi doresc să îmi pot aduce în Scoția pisicuțele rămase acasă. Visez să scriu mult Read More

Un ochi plânge și unul râde

De fapt, îmi lăcrimau amândoi excesiv când încercam să citesc, deși purtam ochelarii. Am început prin a cumpăra alimente orbește, pentru că nu mai distingeam literele pe etichete. Într-un final, după aproape un an în care m-am simțit ca o cârtiță de câte ori am luat o carte în mână, am decis să merg la un control oftalmologic. Controlul este gratuit în UK, însă ochelarii costă destul de mult. Cei aleși de mine sunt 130 de lire. Aveau și mai ieftini, însă mi-a căzut privirea pe un anumit model de când am intrat în clinică. Încercările tipei de a mă convinge să mă uit și la alte modele s-au soldat cu un eșec total, de care probabil își va aduce aminte o vreme.

Revenind la titlu – Un ochi plânge și unul râde -, vreau să vă povestesc cum au decurs lucrurile la cele două controale oftalmologice făcute până acum, unul în România, cu patru ani în urmă, și unul în Uk, cu o oră în urmă. Read More

Mea culpa cu pizza din resturi

Cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea când încă mai iroseam timp uitându-mă la televizor, am auzit-o pe una, într-o emisiune oarecare, cum dădea rețeta ei preferată, pizza din resturi. Și spunea tipa acolo că ea adună ce i-a mai rămas prin frigider – un pic de mușchi țigănesc, un colț de parizer țărănesc afumat, un cârnat de bună calitate, câteva felii de șuncă presată etc – și gătește cea mai bună pizza din lume. Am răbufnit atunci într-o cascadă de înjurături. Futu-ți gâtul mă-tii de vacă proastă și nesimțită! În țara asta, cei mai mulți oameni consideră alimentele astea delicatese și le cumpără, drămuite, numai în zi de salariu sau de pensie. Le duc bolnavilor la spital, ca să nu mănânce lăturile primite din partea statului. Le pun pachețel copiilor la grădiniță, chiar dacă părinții mănâncă acasă o zeamă lungă. Le întind pe masă în zilele festive, pentru musafiri. Cum mama dracu ai tupeu să apari la tv și să spui că pentru tine astea sunt “resturi”, într-o țară în care oamenii trec suspinând pe lângă vitrinele cu mezeluri scumpe? Read More

Cu buza umflată

Am numărat zile, ore, minute, secunde. Într-un final a venit. El, concediul. M-am grăbit spre casă, cu multe planuri în minte. Întâi câteva ore de somn, căci turele de noapte sunt epuizante, apoi ultimele pregătiri înainte de plecarea în Spania. Bruno, agitat ca de obicei, mi-a sărit în piept când am intrat în casă. Mi-am ferit capul, ca nu cumva să avem vreo ciocnire involuntară, cum s-a întâmplat în câteva memorabile rânduri. Când am considerat că i s-a mai potolit entuziasmul, m-am aplecat spre el să îl mângâi, să îi dau un pupic de “mi-a fost tare dor de tine” și să îl întreb ce a făcut în lipsa mea.

Nu a apucat să îmi răspundă. Oricum, știam că s-a învârtit puțin prin casă pentru a se asigura că e totul în regulă, apoi s-a băgat la somn. Întâi în patul care păstra mirosul meu, apoi pe fotoliu, unde nu este atât de cald. Probabil Read More

Tocmai acum, când mai era puțin și plecam în vacanță?

Durerea intensă apărută pe neașteptate îmi taie respirația pentru o secundă. Sting focul, fără să îmi dau seama că am uitat să pun leuștean în ciorbă. Am senzația că mă strânge cineva de coaste. Cu greu reușesc să ajung la pat. Mă întind, în timp ce Mihai îmi pune milioane de întrebări, încercând să înțeleagă ce mi se întâmplă. Nu, nu m-am lovit. Ridic bluza, să se uite, de parcă ar avea pregătire de specialitate. Observă o umflătură. Mă uit și eu, printre gene. Da, pe partea dreaptă, deasupra coastelor, sunt umflată. Mihai se schimbă la față și îmi spune că încep să mă învinețesc.

Inima aproape că mi se oprește de teamă. Prin minte îmi trec imagini cu fratele lui M. L-am văzut la spital, în ultima lui zi de viață. Avea tot abdomenul umflat și vânăt. Hemoragie internă provocată de o lovitură dată de porcul pe care voia să îl taie. Ce altceva ar putea fi la mine? Poate am totuși șanse să scap, dacă ajung la timp la medic. Omul ăla a stat o săptămână în casă, cu dureri infernale, Read More

Mini-jurnal zilnic – 21 martie 2019

În ciuda faptului că mi-a fost promis pentru 8 martie, telefonul Samsung Galaxy S10+ a ajuns în magazin abia pe data de 20. La prima oră a dimineții de 21 eram acolo, cu ochii strălucind de nerăbdare. E o bijuterie fină, un computer mobil care se mișcă pe internet la fel de bine cum se mișcă și calculatorul meu de acasă. Voi povesti mai multe despre el într-un articol separat. Primele chestii pe care le-am făcut cu telefonul după ce l-am scos din cutie: am postat pe instagram prima mea poză (cu Bruno, desigur) și mi-am comandat o carte audio în limba engleză – Rise of the Dragons (Kings and Sorcerers–Book 1), Morgan Rice. 

Avem un mic ritual pentru momentele când mergem la mall-ul The Center din Livingston. Ne oprim la Burger King să mâncăm. Ieri am ajuns prea devreme și nu am putut comanda burgerii noștri preferați, căci încă se mai servea micul dejun. Ne-am plimbat prin mall, așteptând să își termine scoțienii cafeaua și prăjiturile, ouăle și baconul. Treaba asta ne-a costat peste 100 de lire. Read More