Skip to main content

Un ochi plânge și unul râde

De fapt, îmi lăcrimau amândoi excesiv când încercam să citesc, deși purtam ochelarii. Am început prin a cumpăra alimente orbește, pentru că nu mai distingeam literele pe etichete. Într-un final, după aproape un an în care m-am simțit ca o cârtiță de câte ori am luat o carte în mână, am decis să merg la un control oftalmologic. Controlul este gratuit în UK, însă ochelarii costă destul de mult. Cei aleși de mine sunt 130 de lire. Aveau și mai ieftini, însă mi-a căzut privirea pe un anumit model de când am intrat în clinică. Încercările tipei de a mă convinge să mă uit și la alte modele s-au soldat cu un eșec total, de care probabil își va aduce aminte o vreme.

Revenind la titlu – Un ochi plânge și unul râde -, vreau să vă povestesc cum au decurs lucrurile la cele două controale oftalmologice făcute până acum, unul în România, cu patru ani în urmă, și unul în Uk, cu o oră în urmă. Read More

Mea culpa cu pizza din resturi

Cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea când încă mai iroseam timp uitându-mă la televizor, am auzit-o pe una, într-o emisiune oarecare, cum dădea rețeta ei preferată, pizza din resturi. Și spunea tipa acolo că ea adună ce i-a mai rămas prin frigider – un pic de mușchi țigănesc, un colț de parizer țărănesc afumat, un cârnat de bună calitate, câteva felii de șuncă presată etc – și gătește cea mai bună pizza din lume. Am răbufnit atunci într-o cascadă de înjurături. Futu-ți gâtul mă-tii de vacă proastă și nesimțită! În țara asta, cei mai mulți oameni consideră alimentele astea delicatese și le cumpără, drămuite, numai în zi de salariu sau de pensie. Le duc bolnavilor la spital, ca să nu mănânce lăturile primite din partea statului. Le pun pachețel copiilor la grădiniță, chiar dacă părinții mănâncă acasă o zeamă lungă. Le întind pe masă în zilele festive, pentru musafiri. Cum mama dracu ai tupeu să apari la tv și să spui că pentru tine astea sunt “resturi”, într-o țară în care oamenii trec suspinând pe lângă vitrinele cu mezeluri scumpe? Read More

Zâmbetul omului întors din morți

Situația tragi-comică în care mă aflu pare de domeniul absurdului. Ireală. Și totuși, iată-mă cocoțată în vârful toboganului de la Aqualand Torremolinos, un loc unde toată lumea se distrează, în vreme ce eu împing iar și iar cu mâinile în bara transversală, încercând să îmi fac o cărare printre apele ce mă lovesc din spate. Vuiesc la ieșirea din cele patru țevi și mă ocolesc, parcă reproșându-mi că nu cobor cu ele. Aș vrea, dar slipul mă încurcă teribil. Este pur și simplu lipit de plasticul toboganului. Împing iar cu mâinile, încercând simultan să mișc șezutul. Nimic. Repet parcă la nesfârșit, fără rezultat.

Îl văd pe Mihai la jumătatea toboganului. Ignor regulile și mă las cât sunt de lungă pe spate, forțând corpul să alunece. Îmi pun mâinile pe piept, aranjate ca ale morților. Încrucișez picioarele. Apele călduțe mă poartă la vale într-o mișcare lină. Deodată îmi aduc aminte de sfatul soțului: încrucișezi mâinile și picioarele, salți capul deasupra apei. Ridic puțin capul, dar nu văd nimic, așa că îmi salt întreg spatele. Read More

Cu buza umflată

Am numărat zile, ore, minute, secunde. Într-un final a venit. El, concediul. M-am grăbit spre casă, cu multe planuri în minte. Întâi câteva ore de somn, căci turele de noapte sunt epuizante, apoi ultimele pregătiri înainte de plecarea în Spania. Bruno, agitat ca de obicei, mi-a sărit în piept când am intrat în casă. Mi-am ferit capul, ca nu cumva să avem vreo ciocnire involuntară, cum s-a întâmplat în câteva memorabile rânduri. Când am considerat că i s-a mai potolit entuziasmul, m-am aplecat spre el să îl mângâi, să îi dau un pupic de “mi-a fost tare dor de tine” și să îl întreb ce a făcut în lipsa mea.

Nu a apucat să îmi răspundă. Oricum, știam că s-a învârtit puțin prin casă pentru a se asigura că e totul în regulă, apoi s-a băgat la somn. Întâi în patul care păstra mirosul meu, apoi pe fotoliu, unde nu este atât de cald. Probabil Read More

Tocmai acum, când mai era puțin și plecam în vacanță?

Durerea intensă apărută pe neașteptate îmi taie respirația pentru o secundă. Sting focul, fără să îmi dau seama că am uitat să pun leuștean în ciorbă. Am senzația că mă strânge cineva de coaste. Cu greu reușesc să ajung la pat. Mă întind, în timp ce Mihai îmi pune milioane de întrebări, încercând să înțeleagă ce mi se întâmplă. Nu, nu m-am lovit. Ridic bluza, să se uite, de parcă ar avea pregătire de specialitate. Observă o umflătură. Mă uit și eu, printre gene. Da, pe partea dreaptă, deasupra coastelor, sunt umflată. Mihai se schimbă la față și îmi spune că încep să mă învinețesc.

Inima aproape că mi se oprește de teamă. Prin minte îmi trec imagini cu fratele lui M. L-am văzut la spital, în ultima lui zi de viață. Avea tot abdomenul umflat și vânăt. Hemoragie internă provocată de o lovitură dată de porcul pe care voia să îl taie. Ce altceva ar putea fi la mine? Poate am totuși șanse să scap, dacă ajung la timp la medic. Omul ăla a stat o săptămână în casă, cu dureri infernale, Read More

În vizită la “Bomboness”

Ieri am fost la Bo’ness, orășel pe care eu îl voi numi toată viața “Bomboness”. Din vitrina unui magazin mi-au făcut cu ochiul dropsuri de toate formele și culorile. Vânzătorea și clienta care s-a nimerit pe acolo au căscat ochii mari când am început să comandăm: și d-astea, și d-alea, și din celelalte… Nu mă puteam opri. Multe îmi aminteau de bomboanele copilăriei. Mihai, ca de obicei, mă încuraja să fac tot ce îmi trecea prin cap.

La un moment dat am întins mâna spre niște bomboane care arătau într-un mare fel. Vânzătoarea m-a întrebat dacă am mai mâncat așa ceva până acum. Nu. Pe cutie scria “sour” sau ceva de genu’. I-am spus că nu știu ce înseamnă respectivul cuvânt și m-a sfătuit să gust, căci nu știa cum să îmi explice. Abia m-am abținut să nu scuip din cauza gustului, a surprizei, a profanării. Erau tăvălite prin sare de lămâie. Read More

Mini-jurnal zilnic – 21 martie 2019

În ciuda faptului că mi-a fost promis pentru 8 martie, telefonul Samsung Galaxy S10+ a ajuns în magazin abia pe data de 20. La prima oră a dimineții de 21 eram acolo, cu ochii strălucind de nerăbdare. E o bijuterie fină, un computer mobil care se mișcă pe internet la fel de bine cum se mișcă și calculatorul meu de acasă. Voi povesti mai multe despre el într-un articol separat. Primele chestii pe care le-am făcut cu telefonul după ce l-am scos din cutie: am postat pe instagram prima mea poză (cu Bruno, desigur) și mi-am comandat o carte audio în limba engleză – Rise of the Dragons (Kings and Sorcerers–Book 1), Morgan Rice. 

Avem un mic ritual pentru momentele când mergem la mall-ul The Center din Livingston. Ne oprim la Burger King să mâncăm. Ieri am ajuns prea devreme și nu am putut comanda burgerii noștri preferați, căci încă se mai servea micul dejun. Ne-am plimbat prin mall, așteptând să își termine scoțienii cafeaua și prăjiturile, ouăle și baconul. Treaba asta ne-a costat peste 100 de lire. Read More

Mini-jurnal zilnic – 8 martie 2019

Femei din întreaga lume sărbătoreau ieri minunatul 8 martie. Desfăceau cadouri, dansau, ciocneau pahare prin restaurante, lăcrimau fericite la vederea urărilor de bine primite. Ce făcea Vienela în acest timp? Discuta cu tot felul de nebuni despre burduf de frână, încuietoare portieră dreapta față, inspecția tehnică anuală. Încercăm să vindem vechea mașină și, cum Mihai lucrează în tură de noapte săptămâna aceasta, iar eu mai am două zile de concediu, mă văd nevoită să mă ocup de chestii care aproape că mă depășesc.

Tot ieri am decis să fac o schimbare majoră, la sugestia unui dresor. Bruno a avut întotdeauna castronul plin cu boabe. Putea mânca oricât și oricând voia. Probabil din acest motiv nu l-am văzut vreodată înfulecând cu poftă, hulpav, așa cum fac alți câini. Dresorul, cu doar câteva cuvinte, mi-a trezit dorința de a mai face o încercare. “Piatra de temelie a dresajului o reprezintă atenția. Implementați o comandă verbală ( eu folosesc IA). Atâta timp cât câinele are atenția asupra voastră, restul factorilor de distragere încep să scadă ca interes pentru câine. Read More

Ascund pe blog texte și ofer parole celor care…

Scriu. Dăruiesc gânduri, idei, sentimente, cuvinte. Rareori primesc înapoi ceva. Mă tot risipesc. Am senzația că sunt un nimeni care merge spre nicăieri. Nu-mi place. Seamănă cu o dezvirginare nedorită. Ascund pe blog texte. Parolele care deschid aceste frânturi de gânduri le primesc doar cei care fac dovada că au trimis 1 euro pentru textul dorit (în paypal, la adresa sas.vienela@yahoo.com).

Scriu. Prin scris mă descătușez. Întotdeauna a fost așa, chiar și în vremea când îmi ascundeam gândurile în mici jurnale cu iz adolescentin. Indiferent ce scriu, din clipa când literele încep să se alinieze cuminți în fața ochilor mei, sufletul devine mai ușor, problemele parcă dispar, chipul mi se luminează. Mă împac cu mine și cu lumea. Devin mai bună. Atât de bună încât le zâmbesc tuturor pe stradă, la magazin mă aplec și ridic produsele căzute, după care le pun pe rafturi, la locul lor, îmi ajut până și colegii de muncă nesuferiți, deși asta nu intră în descrierea Read More