Vreau să cred că sunt o fiinţă înţelegătoare, care pricepe că diferenţele materiale sunt normale în societate, că unii oameni sunt mai descurcăreţi decât alţii, ca unii au bani mai multi decat altii.  Înţeleg nevoia celor foarte bogaţi de a avea tot mai mult, de a încerca mereu ceva nou, de a trece de la macrou la somon, de la Ford la Bugatti, de la apartament la casă, de la plaja din Mamaia la cea din Hawaii, de la maşina la avion.

Ceea ce nu am reuşit să înţeleg niciodată este motivul pentru care foarte mulţi oameni aleg să îşi construiască case impunătoare, dotate cu tot mai multe camere. Nu pricep şi pace! Dacă nu au decât un singur copil sau nu au deloc, la ce le folosesc cele zece camere?

Poate că, neavând niciodată atât de mulţi bani, nu am aflat secretele bine ascunse ale celor bogaţi. Poate ei nu dorm ca şi mine, într-un singur pat. Poate vor să se păcălească singuri, crezând că schimbarea înseamnă ca astăzi să doarmă în camera albastră, iar mâine să se mute în dormitorul cu vedere spre plajă.

Nu ştiu cum este, doar îmi dau cu părerea. Dacă nu au copii, iar vârsta nici nu le mai acordă şansa de a spera, pentru ce îşi ridică nişte case mai mari decât blocul meu?

Nici măcar pe cei care au copii nu îi înţeleg. De ce construiesc case cu trei etaje, când ar fi mai indicat să ridice câte o casă pentru fiecare copil? De ce, dacă tot există posibilitatea, nu îi lasă copilului libertatea de a-şi face propria lui familie într-un cuib separat?